Parcul National Buila - Vânturarița.

 

Parcul National Buila – Vânturarița – călătorie prin crăpăturile muntelui si ale minții umane. 

 

Traseu:

Ziua 1: (sat Barbatesti) Valea Otăsăului – valea Bulzului – Curmatura Builei (cruce albastra, traseul 7)

Ziua 2: Curmatura Builei – vf Buila – vf Vânturarița – vf Vânturarița 2 – Curmatura Oale (punct rosu, traseul 11) – Curmatura Comarnice (punct galben, traseul 10) – cabana Cheia (triunghi rosu, traseul 5)

Ziua 3: cabana Cheia – cheile Cheii (pe Brana Caprelor) (triunghi albastru, traseul 12) – Schitul Pahomie – manastirea Pătrunsa – valea Otăsăului (cruce rosie, traseul 8 ) (sat Barbatesti).

(descrierea tehnica a traseelor turistice din Parcul National Buila – Vanturarita se gaseste pe site-ul parcului, www.buila.ro )

O varianta mai scurta a acestui text e aici, pe carpati.org. Are poze si tot ce-i trebuie ca sa va faceti o idee despre Parcul National Buila Vanturarita. Varianta de aici de pe blog contine si detalii personale care nu au neaparata legatura cu acest masiv.

Participanti: Ioan si Corina.

Perioada: 5-6-7 septembrie 2010.

…

Am mai simtit asta si inainte, dar acum mi se pare din ce in ce mai interesant faptul ca se intampla asa! Fiecare munte nou pe care il urc, pare sa fie mai frumos decat precedentul! Am simtit asta din plin acum, in Parcul National Buila – Vânturarița! Ba nu de putine ori, in timp ce mergeam pe poteca, imi venea sa spun ca e cel mai frumos munte unde am fost pana acum! M-am gandit atunci ca ar trebui sa mai aman prima intalnire cu Retezatul, despre care tot aud ca ar fi cel mai frumos munte de la noi – numai ca sa duc mai departe acest sir de descoperiri – din ce in ce mai frumoase! Dar sunt de fapt atat de multi factori care pot influenta felul in care percepi un munte, un traseu… perioada in care urci, persoana  care e langa tine, vremea din acele zile…  starea in care te afli tu.

Si, in ideea ”spune-mi cu cine mergi pe munte ca sa-ti spun ce traseu sa faci”, acest text prezinta nu doar excursia pe munte, ci si incercarea de a reda aspecte importante din ceea ce inseamna alegerea traseului potrivit in functie de persoana alaturi de care mergi, dar si lucruri de care te poti lovi, limite pe care le poti descoperi la tine insuti sau la altii. Muntele nu inseamna (pentru mine) doar peisaje frumoase, ci si sansa de a fi pus fata in fata cu tine insuti, cu tine cel din interior – cu frici, emotii, limite, bucurii si trasaturi pe care poate nici nu stiai ca le ai. E o sansa catre evolutia personala!

Imi e destul de greu sa incep sa scriu acest text, pentru ca mi-e frica sa nu fiu prea mult influentat de ceea ce am simtit in ultima zi a excursiei – cand lucrurile au devenit, deloc surprinzator, suficient de deranjante pentru a-mi lasa un gust amar. Lucrurile rele insa nu ar trebui sa ne intunece judecata intr-atat de mult incat sa nu mai stim sa le apreciem pe cele bune, si sentimentul pe care l-am avut acolo, acela de ”e cel mai frumos munte de pana acum!” trebuie sa invinga pana la urma! E meritul acelui munte, transformat in Parc National in 2004 de niste oameni din zona, ce merita tot respectul si toata aprecierea pentru ce au facut! Zona e intr-adevar superba, si muntele mi s-a parut ca are cate ceva si din Piatra Craiului, si din Bucegi, si din Hasmasul Mare si din Cozia mai pe la poale – ba chiar si putin din farmecul Apusenilor – cu capite prin poieni si casute micute pentru adapost, in caz ca te prinde ploaia la coasa.

Corina isi dorea sa mearga in Cheile Nerei, vazuse niste poze si-i placuse mult zona. Dar eu am zis pana la urma ca e prea departe, as cheltui prea multi bani pentru cateva zile in care as face trasee pe care singur le-as fi putut face probabil intr-o singura zi, sau in doua – si sa mergi asa departe doar pentru o zi oricum nu merita – acolo e de mers cu masina plina, sa coste mai putin, si eventual sa stai mai multe zile!

Atunci mi-a venit ideea cu Buila – Vanturarita, parc national aflat in judetul Valcea, la 200 si ceva de km de Bucuresti. La fel ca si Piatra Craiului daca stai sa te gandesti (si eu stau!). Aici chiar mi-as fi dorit sa ajung, si daca tot isi dorea si Corina sa mearga asa mult undeva, am zis sa-i fac si ei o bucurie si sa mergem acolo impreuna. Pentru ca pana in seara dinaintea plecarii am fost ocupat cu expozitia de la Brasov , si ideea imi venise destul de spontan, nu am avut timp mai deloc sa ma pregatesc pentru ce urma.

Asa ca excursia a fost, cred, una din cele mai prost pregatite excursii in care am fost. Nu am avut harta, nu am avut timp sa analizez traseele si nici n-am prea reusit sa fac asta pe harta gasita pe site-ul parcului (www.buila.ro), nu stiam de starea marcajelor, asa ca am fost la un pas de a amana plecarea (sau de a schimba destinatia). Asta mai ales cand am citit cu o seara inainte sa plecam un jurnal despre acesti munti, in care lucrurile nu mersesera deloc bine (ploaie, ceata, pierdut marcajul, alunecat, lovit la cap etc). Mi-am dat seama atunci ca nu e un munte usor, mai ales ca vremea se anunta destul de instabila si eu nu mergeam singur ca alte dati, ci impreuna cu o fata mult mai slab pregatita si capabila sa faca fata unor situatii dificile.

Mai urcasem alaturi de Corina de cateva ori – in Piatra Mare, in Ciucas si in Piatra Craiului – trasee pe care am putut sa-i observ mersul, ritmul, zambetul frumos sau mofturile de copil bosumflat uneori. Asta nu a fost neaparat un avantaj, pentru ca stiind unele lucruri, aveam anumite asteptari de la ea – nu era ca si cand acum constatam prima oara ce si cum, si nu aveam ce sa fac decat sa tac din gura. Uneori poate e mai bine sa nu ai asteptari – scade riscul de a fi dezamagit.

Excursia s-a datorat cumva ei, pentru ca ea isi dorea foarte mult sa mearga cateva zile undeva departe, si eu eram singura persoana cu care ar fi vrut sa mearga – de aceea a insistat sa merg cu ea. Ma intreb oare de ce? De fapt nu ma intreb. Si nu ma intreb nici de ce ei i-ar fi fost foarte usor sa gaseasca o multime de baieti dornici sa mearga cu ea, doar e atat de frumusica! Intrebarea corecta ar fi poate de ce ar vrea ea sa mearga cu ei, sau eu cu ea?

Eram destul de descurajat in seara dinaintea plecarii, incepusem sa caut alte destinatii mai putin stancoase si periculoase si nu mai aveam niciun chef de plecat in conditiile astea. Mi-a trecut insa prin cap sa caut o harta cu muntii Căpățânii, din care face parte si masivul Buila-Vânturarița (sa ii spunem BV), caci cele pentru BV pe care le gasisem nu ma multumeau deloc. Si am gasit o harta, ceea ce mi-a dat o idee cat de cat asupra muntelui, locatiei catorva refugii, si am putut sa incropesc si un traseu. Macar pentru prima zi. Asa ca a doua zi dimineata cand am plecat, sentimentul era altul, unul mult mai bun!

Deja pana sa ajungi la orasul Ramnicu Valcea se vede creasta masivului pe partea stanga. Pe dreapta in departare se vad antenele de pe varful Cozia, iar in stanga, creasta stancoasa a BV. Mi se pare uimitor ca e atat de evidenta, si nu doar creasta, ci si un element distinctiv al ei unde urma sa ajungem si noi, Curmatura Builei! O crapatura ce imparte creasta in doua parti neegale.

De pe drumul national ce leaga Ramnicu Valcea de Targu Jiu facem dreapta in satul Bărbătești, unul din punctele de acces catre masiv. Urmam drumul pana la iesirea din sat, apoi un drum forestier pe valea Otăsăului, pana la capat. Aici sunt si vreo doua cladiri apartinand probabil de manastirea de pe deal, si aici lasam si noi masina. Fotografiez de aproape harta masivului expusa pe un panou informativ, ne asiguram la un calugar ca e ok sa lasam masina acolo, si incepem sa ne echipam. Harta am pozat-o pentru ca aveam nevoie de ea, in lipsa de harta tiparita. S-a dovedit a fi utila pe parcurs doar pentru alegerea traseelor, nu si pentru orientare – nu e deloc detaliata ca alte harti cu care eram obisnuit.

De aici porneste si traseul marcat cruce rosie care duce la manastirea Patrunsa, dar noi mergem pe cruce albastra, pe firul raului. Am pornit pe la ora 12, pe un drum forestier ce urmeaza raul pentru scurta vreme, apoi se transforma in poteca. Traverseaza de cateva ori apa micuta si intra tot mai mult intr-o padure ce mi se pare incredibil de verde pentru aceasta perioada. Deja din primele minute de mers ne bucuram de padurea ce ne inconjoara, larga, verde, inalta – dar si de poteca ce merge usor, orizontal, spre crestele golase pe care le zarim si noi la un moment dat printre crengi. Pare asa aproape creasta, si faptul ca norii cenusii ne permit sa o vedem ne ajuta si la orientare atunci cand vreo poteca secundara ne imbie sa facem stanga.

Parasim rauletul si incepem sa urcam mai abrupt. Aerul e umed, frunzele ferigilor sunt si ele umede, ruginite parca de la apa, nu de la toamna. La un moment dat auzim un avion deasupra noastra, si, desi nu cred sa fi fost foarte jos, sunetul sau e incredibil de puternic si de clar! Nu am mai auzit niciodata un sunet de avion atat de interesant! Ca un zumzet de albine dar mult mai puternic, ca un sunet de vioara ce nu se termina, strecurandu-se ca un ecou prin padure. Foarte interesant acel sunet, ne-am oprit amandoi sa ne minunam de el, de cat de puternic si clar se auzea – ca si cand atmosfera deasupra padurii era atat de curata incat permitea sunetului sa treaca mult mai liber pana la noi.

Iesim intr-o poiana, si aici marcajul e mai greu de urmarit. Citisem despre asta, despre cum in poieni apar mai multe poteci si marcajul nu se mai vede. Dar nu ma ingrijorez inca. Incep sa urc pe langa padure, cu ochii atenti la fiecare copac in parte, pentru a zari o pata de culoare albastra sau alba… Nimic. Urc si mai mult, spunandu-i Corinei sa astepte mai jos, ca sa nu urce degeaba in caz ca marcajul nu e pe acolo. Dar il gasesc, dupa ce trec de niste copaci cazuti chiar in poteca. Ne strecuram pe sub ei, sau peste ei, si continuam sa urcam pana la capatul de sus al poienii. Era o poiana verde si mohorata, pe o vale inconjurata de padure. Dar imediat ajungem la o alta poiana, una mult mai mare si mai interesanta – chiar daca, din cauza norilor cenusii, pare la fel de mohorata. Aici insa gasim cateva căpițe, ba si niste casute dragute rasfirate pe dealuri. E vorba de poiana Bulzului, o poiana numai buna ca sa nu existe un stalp indicator.

Traversam un parau micut si zarim in iarba o piatra vopsita cu steagul Romaniei. Noi n-am stiut atunci, dar pe-aici trebuia facut stanga, in urcare abrupta. Am banuit atunci asta, pentru ca se vedea creasta spre stanga, dar am zis sa mai inaintam putin spre cateva casute, in caz ca marcajul ar fi fost pe-acolo. Am inspectat astfel un loc bun de adapost, cu un pod bun dar si o camaruta cu usa.

Iesim intr-o culme de unde in partea cealalta, spre nord, auzim oameni in departare. Ma gandesc ca acolo trebuie sa fie manastirea Pătrunsa, dar noi trebuie sa facem stanga, sa urcam spre creasta. Pe copaci sunt vopsite cu alb multe cruci ce par a indica un traseu, dar nu ne aventuram pe-acolo. Mergem putin pe curba de nivel pentru a ne intoarce pe valcelul acela ce urca mai devreme spre stanga. E plin de aluni la marginea padurii, la fel si de nuci ce au un farmec aparte stand asa singuratici in mijlocul poienii. Dar, spre dezamagirea Corinei, alunele s-au trecut si la nuci nu prea ajungem.

Regasesc marcajul pe tulpina unui copac mai gros aflat chiar in mijlocul potecii, si de acolo urcam imediat la o alta casuta – ce pare casuta unui calugar: tapetata cu iconite, candele, cu lana alba intinsa pe divan, cateva pături si haine atarnate intr-un colt, si desigur… mai multe lumanari. Era o camaruta atat de micuta, dar atat de plina de personalitate.

De aici poteca merge putin pe curba de nivel si intra in padure, dar nu mergem mult si, pentru ca nu mai e niciun marcaj, ma gandesc ca am fost pacaliti iarasi. Ne intoarcem la casuta sa cautam o alta varianta si urc iarasi singur in cautare de marcaj, pe limba aceea de poiana ce urca abrupt pe langa padure – prin dreapta casutei cum veneam noi din vale. Pe acolo trebuia urcat, dar prezenta unei poteci aflate mai la indemana creaza confuzie uneori. Trebuie urmarit cu atentie marcajul, mie cred ca mi s-a format un fel de radar care piuie atunci cand fac mai mult de 10 metri intr-o directie gresita sau cand se pierde marcajul.

O astept si pe Corina, privind in timpul asta spre vale, care se deschide tot mai larga sub noi. Gasim putin mai sus si un indicator, pentru ca ne aflam la o intersectie de trasee. Punctul galben duce intr-o parte (spre dreapta) la manastirea Patrunsa iar in cealalta la poiana Scarisoara, iar traseul nostru urca mai departe spre Curmatura Builei. Toate indicatoarele gasite erau din lemn, nu din tabla ca in alti munti – ceea ce arata mult mai dragut si mai natural – desi sunt mai greu de citit si se vad mai greu de la distanta. Mai sus am mai gasit un indicator, si o cruce, si de acolo aveam priveliste spre cladiri de langa manastirea Patrunsa – desi biserica nu se vedea si nu ne dadeam seama pe unde ar fi atunci. Parca tot de aici am vazut si varful Cozia, pe care e greu sa-l confunzi, avand in vedere antenele de pe el.

De acum urcusul e si mai abrupt, cu serpentine stranse pe la marginea padurii. Apoi traversam un colt de padure cu cativa fagi grosi si ajungem intr-o alta poiana (sunt superbe poienile astea – pacat insa de vremea mohorata). De aici vedem si creasta stancoasa, acoperita in unele locuri de braduti ce reusesc sa se cocoate pe abrupturile stancoase. Pe mine traseul ma incanta, simt o mare bucurie sa descopar un munte care deja mi se pare atat de frumos! Creasta pe care o vedem imi aminteste de Piatra Craiului, stancoasa si abrupta in unele parti, si singurul lucru care ne face sa nu alergam spre ea sunt rucsacii grei. Bineee, probabil nici fara rucsaci n-am fi alergat, dar oricum.

Am carat si cortul cu mine, nestiind unde vom dormi, in ce stare sunt refugiile sau daca vom ajunge la ele si, pentru ca am plecat pentru cel putin 3 zile, avem si mancare de carat si haine mai multe. Pentru mine e ok, ca sunt mai obisnuit (desi vara asta am mers doar cu rucsacul mic – mai putin o data, pe La Lanturi in Piatra Craiului), dar Corina oboseste mult mai usor. Mai sus i-am luat sticla de 2 litri de apa si am mutat-o la mine, sa-i mai usurez putin rucsacul, si mancarea toata era la mine – mai putin cateva ciocolatele sau batoane de cereale – in caz ca se pierde prin padure sa nu moara de foame!

Ne apropiem de firul vaii raului, vale ce urca pana aproape de Curmatura Builei. Pana acolo traversam o portiune orizontala printr-o padure aflata la baza unor pereti de stanca (pe stanga), si aici incepe sa picure. Ne oprim si punem pelerinele si pe rucsaci dar si pe noi, si stam putin sa si mancam ceva. Apoi mergem usurel mai departe. Ma amuza sa o aud pe Corina incercand sa faca galagie, cate un ”hellooooo” din cand in cand – dar o face pentru ca stie ca sunt animale salbatice prin padure, si nu se impaca prea bine cu gandul asta. Eu de data asta nu am chiar niciun stres, suntem intr-o zona destul de umblata, aproape de manastire, si deci… de oameni.

 Urcusul se desfasoara acum prin… padurea de piatra! Parca era o poveste cu o padure de piatra? Sau un film? Daca nu, atunci ar trebui sa fie, si ar trebui sa se filmeze aici! Pentru ca aici padurea pare de piatra, impietrita! Nu e vorba ca sunt numai fagi, si au tulpinile gri. Dar printre ei, peste tot in jur, sunt numai pietre! Parca nu se vede deloc pamantul in care cresc acesti copaci, sunt numai bolovani gri, mai mari, mai mici, e plin de ei! Tot pamantul e acoperit de pietre, n-am mai vazut asa ceva intr-o padure! Motivul pentru asta e ca din peretele inalt din stanga cad mereu pietre, care se rostogolesc in padure, formand aceasta pătură cenusie si acest aspect de padure… de piatra.

Apoi intram in intunericul brazilor, si poteca se ingusteaza, urca mai abrupt, strecurandu-se si aici printre bolovani mari. E atat de frumos! Ajungem in sfarsit langa râu, care pana acum era mai in vale, pe dreapta, asa ca umplu sticlele cu apa sa ne ajunga si pentru a doua zi – pentru ca nu eram sigur daca mai sus mai gasim apa, apropiindu-ne de creasta.

Cand iesim din padure ne intampina o zona mare, deschisa, inconjurata in forma de semicerc de peretii stancosi ce par uriasi. Pentru ca norii par sa coboare tot mai jos, eu ma grabesc sa urc putin ca sa vad pe unde se continua poteca – aici marcajele fiind mai rare – pe timp de ceata ar fi foarte greu sa te orientezi daca nu stii zona. Incerc sa-mi dau seama care e punctul cel mai inalt al potecii, Curmatura Builei, dar nu-mi dau seama. Ar putea sa fie si in fata, dincolo de brazii aceia, dar parca si undeva spre stanga pare o șa ce-ar putea gazdui un refugiu si o stana (asa cum citisem ca ar trebui sa fie).

Urc spre stanga, spre sud, pe langa ramasitele de lemn acoperite de urzici ale unei constructii, si marcaj tot nu se vede. Dar zaresc cu greu indicatorul cu sageti de lemn undeva mai in fata, si de acolo poteca e mai evidenta. Ca punct de reper, cand iesi din padure, firul raului face o curba cam la 90 de grade spre stanga si pare un transeu adanc – iese usor in evidenta. Poteca merge si ea spre stanga in urcare, apoi traverseaza acel sant pe partea cealalta si merge drept inainte spre refugiu. Pe drum pana acolo mai gasim doua izvoare amenajate, si gandul ca mai avem putin si ajungem ne bucura pe amandoi – mai ales ca sta iar sa ploua si Corina a obosit foarte tare. Legat de acest aspect, ma bucuram ca gasisem acest traseu relativ scurt, astfel incat Corina sa poata sa mearga fara prea mari probleme. Nu stiam mai departe ce vom face, dar nu ma gandeam cand am plecat ca vom face ceva foarte obositor. Cat ma inselam…

Ajungem la refugiu dupa circa 5 ore de cand am plecat de la masina. Traseul era estimat la 4 ore, deci sunt multumit de cum am mers, avand in vedere conditiile date (rucsaci grei si Corina care oboseste usor). O apreciez totusi pentru timpul facut, si ne bucuram sa fim in acel loc, in fata unui refugiu ce pare proaspat renovat. Pe poiana de langa mai sunt doi barbati si o fata, tot din Bucuresti, care insa nu au saci de dormit la ei asa ca pornesc  curand spre vale, spre satul Pietreni.

Noi inspectam bucurosi refugiul, si nu pot sa nu apreciez cat de bine arata! Sunt doua camere mari, cu priciuri supraetajate in stare foarte buna, o masuta cu diferite accesorii utile, usile si ferestrele (fara geam, doar obloane) se inchid foarte bine. Dupa ce ne schimbam de hainele umede si ne intindem sacii de dormit pe izoprene, iesim putin afara pentru cateva poze in fata refugiului.

Dar apoi vine un nor in jurul nostru, si, pentru ca nu mai vedem nimic si oricum e frigut, intram la odihna. Am dormit vreo doua ore, apoi, dupa ce s-a intunecat, am mai iesit putin afara pentru ca se vedeau frumos luminile satelor din vale, spre est, dar si stelute deasupra.

Peste noapte Corinei i-a fost putin racoare la spate, desi are un sac mai bun decat al meu si are pe ea doua polare, dar in rest ne-a prins tare bine odihna din linistea refugiului.

Ziua 2

Cu oblonul ferestrei inchis, in refugiu e intuneric bezna. Doar in jurul oblonului se vede o dâră albastruie ce anunta ca afara a inceput sa se lumineze. Se anuntase vreme buna cu soare pentru prima parte a zilei, asa ca trebuia profitat. Dar Corina e prea adormita ca sa o dau jos din pat si sa o scot de la caldurica, asa ca pana la urma ies doar eu afara, chiar cand soarele rasarea. Ma bucura atat de tare sa vad cerul senin, si ma indrept spre strunga din fata refugiului, ce desparte niste stanci inalte pe unde merge poteca de creasta spre sud. E vorba de Hornurile Popii, care mie imi aduc aminte de Piatra Singuratica din Hasmasul Mare. De fapt, aveam sa constat imediat, mai sunt si alte asemanari.

Am urcat prin acea strunga frumoasa, dar, pentru ca eram grabit sa vad rasaritul (soarele deja rasarise, dar speram sa prind lumina aceea roz macar putin), si pentru ca nu mancasem nimic, dupa cateva minute de urcat deja nu mai puteam! Ehe maica, m-am oprit putin sa-mi trag sufletul, dar mi-am revenit repede cand am vazut cat de frumos e totul in jurul meu, de-acolo de sus! Poteca de creasta ce merge spre sud, pe muntele Cacova, se continua de aici printr-un fel de șanț natural, aflat chiar pe creastă. E iarba galbena peste tot, si ea e presarata cu foarte multe pietre albe, ca in Piatra Craiului. Spre vest, prapastia abrupta si inalta imi aminteste iar de Hasmas, mai ales ca spre est e o portiune mai lina, ca un platou putin inclinat. Sunt si doua ochiuri de apa ca niste laculete mici, unul mai aproape si unul mai departe, si soarele lumineaza vaile atat de puternic incat le face sa para albe.

Refugiul e inca in umbra muntelui, la fel si stana aflata mai aproape de padure, in stanga lui. Spre est nu vad mare lucru spre departari, desi valea e imensa, din cauza ca-mi bate soarele in ochi. In schimb se vede ici si colo o banda albicioasa ce se scurge spre sud: Oltul. Dar si dealuri in culori din ce in ce mai deschise. Spre vest, dincolo de prapastia imensa pe marginea careia stau plin de zambet, ma bucur sa admir atat de cald scaldata de soare, creasta muntilor Căpățânii – din care face parte si masivul BV. Ba mai mult, dincolo de ei, in departare, zaresc cateva varfuri cu zapada – si nu poate fi vorba decat despre Parang. Ba chiar despre varful cel mai inalt, Parangul Mare, care iese atat de usor in evidenta deasupra crestei scunde din jur… Ce chestie, la fel l-am vazut si din Cindrel.

Varful unde ma aflu se numeste varful Piatra, iar dincolo de Curmatura Builei se inalta varful Albu, pe care vom ajunge si noi imediat.

Cobor inapoi la refugiu, unde e de ajuns sa deschid oblonul ferestrei pentru a lasa lumina sa intre, si tot refugiul prinde viata. Sigur, asta si pentru ca am inceput sa cant destul de tare o melodie pe care o stiu din serialul Friends, care spunea cam asa: ”Mooooorniiiiing’s heeereee… oh morning’s here… sunshine is near…” Pai cum sa nu te trezesti cand auzi asta? ) Imi parea rau ca desi nu sunt singur acolo, tot singur ma bucur de imaginile minunate din jur. Si-mi parea rau pentru ea ca pierde momentele astea frumoase ale diminetii. Eu iubesc diminetile pe munte, dar ea, daca nu e in cort unde sa stea cu frica si sa nu doarma toata noaptea, se trezeste mai greu dimineata.

Am  plecat abia pe  la 8 si jumatate de la refugiu, destul de tarziu, avand in vedere ca soarele nu ne va bucura decat pana pe la pranz. Ah, dar nu am spus spre ce ne indreptam! Pai ce, noi stiam? Pe un indicator de langa refugiu scria ca pana la varful cel mai inalt, Vânturarița, se fac doar 3 ore! Citind asta, imi doream tare mult sa ajung acolo, dar daca nu reuseam din diverse motive, macar pana pe vf Buila sa ajungem, care e putin mai aproape. Seara tot analizasem harta de pe peretele refugiului, sa-ncerc sa-mi dau seama de un traseu, dar inca nu stabilisem ce facem mai departe de varful cel mai inalt. Asta daca ajungeam acolo – desi cu vremea asta buna nu puteam sa nu ajungem! Ma gandisem si la varianta sa ne intoarcem tot aici, varianta in care am fi putut merge fara rucsaci pana la varf si inapoi. Ar fi fost mai usor pentru Corina, dar mie mi s-ar fi parut o risipa, am fi pierdut atat de multe alte lucruri pe care le aveam de vazut.

Si iata-ne porniti in cea mai frumoasa portiune a excursiei. Cea mai frumoasa de pana atunci!

De la refugiu, traseul nostru marcat cu punct rosu pleaca spre nord, urcand pe la umbra unor brazi si a stancilor ce parca fac sa creasca si mai mult nerabdarea si dorinta de a iesi sus pe creasta. Unde ajungem destul de repede, incetiniti totusi de rucsacii cei mari, dupa circa 30 de minute de urcat. Iesirea in creasta e spectaculoasa, pentru ca se face… brusc. Adica sunt niste stanci care obtureaza vederea spre est si spre nord, pana in ultima clipa. Si dupa ce treci printre ele, ti se deschide un orizont incredibil de larg si de frumos! Desi momentul zilei nu ne prea ajuta, soarele fiind inca destul de jos spre est si asta ne cam obtureaza din peisaj in acea parte. Dar chiar si asa, senzatia e minunata, aici chiar te simti deasupra lumii… e altfel decat in alti munti, unde in jurul tau sunt si mai multi munti. Asta e genul de munte care e inconjurat din cateva parti de campie, asa ca sub noi se intinde o vale laaaaarga si lunga si fara capat… parca pana la Dunare! Senzatia de inaltime e parca mai mare din acest motiv.

Soarele e asa caldut, cerul e albastru si sunt si norisori albi, iarba e galbena si printre ea sunt multe pietre albe, atat de frumoase! Spre nord, in directia crestei, vedem un varf mai inalt pe marginea prapastiei, si ma gandesc ca ar putea fi chiar varful Buila. Asa ca pornim incet spre el, plini de entuziasmul unor locuri si momente atat de frumoase!

Marcajul in zona de creasta e destul de greu de urmarit, e pus pe pietre aflate la nivelul solului si e destul de sters. Nu exista stalpi, ceea ce e un avantaj pentru ca peisajul ramane mult mai natural in felul asta (nu ca in unele zone din Bucegi de exemplu). Daca ar fi ceata, ar fi greu sa te orientezi insa pe-aici (acum traseele din Bucegi ar râde multumite).

Mai intai se urca spre vest pentru a ajunge in partea cea mai inalta a crestei, de unde si privelistea e mult mai frumoasa! Desi se poate merge si pe curba de nivel, ca apoi sa urci putin mai abrupt spre creasta. Urcam si noi putin in diagonala, pana ajungem pe muchia aceea, marginita de prapastii imense spre vest, si de panta aceasta mai lina, presarata cu pietre albe, spre est. De acolo se deschid privelisti superbe spre vest, spre creasta principala din muntii Căpățânii, dincolo de care vedem si varful Parangul Mare acoperit de zapada. Sub noi, dealuri impadurite si vai lungi acopera o suprafata destul de mare, si zarim si mai multe drumuri forestiere – unele urca spre muntii Căpățânii, altele fac serpentine prin cateva zone cu arbori taiati si paduri rare de conifere. Intr-o poiana ce se zareste jos, spre stanga, e un refugiu, probabil refugiul de sub Curmatura Builei, din zona ”La Troita” – o constructie de lemn despre care tinerii cu care ne-am intalnit cu o zi inainte ne spuneau ca nu are decat 3 pereti si e bun doar in situatii… ”de criza”.

Suntem pe varful Albu (1659m) si realizam ca pana la vf Buila mai avem putin. Eu sunt plin de entuziasm, ma simt pe teritoriul meu, vremea tine cu noi, rucsacul e greu dar am invatat sa-l ignor, sa nu-l las sa ma afecteze. As fugi pana la varf! Din pacate nu la fel se simte si Corina, si atunci mergem mai incetisor – desi am facut cu siguranta un compromis amandoi – eu nu ma asteptam deloc sa merg ca si cand as merge singur, stiam ca vom merge mai incet. Dar nici chiar ca ea nu putem merge, ca nu am mai ajunge nicaieri! Asa ca ea trebuie sa-si depaseasca putin limitele cu care e obisnuita, ceea ce, desi obositor pe moment, are o multime de beneficii – atat fizice cat si psihice.

Pana sa ajungem pe varful Buila, traversam un ”tranșeu” lung, ba chiar si lat si destul de adanc. Eu ma bucur sa constat ca exista si locuri bune de pus cortul la nevoie, sunt cateva poienite drepte, tare frumoase, ba chiar si ferite de vant, langa vreo stanca. De cand am fost in Ciucas si am pus cortul ”intre ursi”, Corina sta cu emotii la ideea de cort, asa ca o mai intreb uneori: ”aici daca am pune cortul cum te-ai simti?”. Ghinion domne, ca vazuse ea pe harta de pe panoul informativ ca pe partea vestica a muntelui sunt ursi, lupi si alte animale – si nu conteaza ca pana acolo e o prapastie uriasa stancoasa, sigur lupii sunt buni cataratori! Asa ca mai bine mergem mai departe.

Pe o poiana mai indepartata, putin mai la vale, zarim doi cai ce par atat de salbatici… Ma surprinde sa o aud pe Corina ca ii e putin frica de ei, mi se pare… inexplicabil, daca nu cumva ai avut vreun incident neplacut cu un cal cand erai copil. Eu am avut, tin minte si acum ca un manz mi-a dat cu copitele in burta, dar nu pentru ca ar fi fost el rau intentionat, ci dintr-o greseala de-a mea. Asa ca rad putin de Corina spunandu-i ca am auzit de cai salbatici carnivori, care vin si sar direct la gatul oamenilor! Ea merge totusi uitandu-se din cand in cand peste umar, si culmea culmilor pe acea culme de munte e ca cei doi cai se iau usor usor dupa noi, si se apropie. Mi s-a parut asa amuzant, saracii caluti, poate vroiau si ei putina afectiune in pustietatea acelui munte. De fapt Corinei ii era frica pentru ca i se paruse ca unul din ei se uita cam ciudat, si i-a amintit de un taur/bou de la poalele Pietrei Craiului, care chiar se dadea la noi in mod insistent si amenintator. Calutii erau insa inca departe, nu traversasera acel sant, si am strigat la ei sa se opreasca. Ceea ce au si facut. Apoi ne-am indepartat si am ajuns pe varf.

E o bucurie si pentru mine sa dau jos rucsacul de pe umeri – a fost mult prea greu, degeaba. Bine, nu stiam la inceput ca va fi degeaba, dar am carat degeaba cortul (3.5 kg), si cateva haine pe care nu le-am folosit – printre care si vesta Nahanny pe care am castigat-o la concursul pentru cel mai frumos jurnal! E asa frumoasaaaaaaa si sunt asa mandru si entuziasmat de ea! Dar de data asta mi-a fost de ajuns geaca anti vant pentru bicicleta, asa ca n-am apucat sa o testez in conditii potrivite.

Nu mai spun ce a carat Corina in plus, oricum apa toata era la mine, la fel si mancarea, primusul etc, dar pentru ea tot era greu rucsacul. I-am spus sa mai faca acasa genoflexiuni cu rucsacul plin in spate… sau sa urce scarile cu el in spate de 100 de ori. S-ar simti diferenta.

Pe varful Buila (1848m, o inaltime… revolutionara! ) ) facem o pauza putin mai lunga, mai ales ca peisajul e superb si avem si prapastiile acestea pe marginea carora sa ne facem cateva poze. Peste muntii Capatanii s-a adunat un sir lung de nori albi, atat de frumosi, iar pe valea de langa noi, spre est, incep sa se formeze nori cenusii ce se ridica spre varf.

Suntem atat de aproape de varful Vânturarița, cel mai inalt, de care ne desparte șaua Ștevioara, spre nord. Daca privim in urma (e atat de important sa nu uiti sa privesti in urma, si atunci cand mergi, nu doar cand stai pe loc!), avem o imagine superba asupra crestei, o imagine ce te face sa-ti dai seama mai bine despre ce e vorba pe acest munte.

Creasta spre sud e in coborare, asa ca vezi pana aproape de capatul ei – si iese in evidenta prin abrupturile inalte si stancoase dinspre vest, si panta lina dinspre est. Sunt frumosi si bradutii ce urca pana aproape de creasta, pe abrupturile acelea de piatra, dar si vaile cu dealuri atat de salbatice de mai jos. Ca sa nu mai spun de culorile acelor momente, cu iarba galbena, cerul albastru si norii micuti si albi, din care unii au cazut pe pamant si s-au transformat in pietre multe si albe. Creasta e superba, si imginea spre sud e cu atat mai frumoasa cu cat muntele in acele parti e inconjurat de campie, ceea ce te face sa te simti cu adevarat undeva sus.

Coboram in saua Stevioara, o sa aflata la inaltime, cu locuri bune pentru pus cortul la nevoie si un indicator de lemn, ca si pana acum. Spre dreapta (est), pana la schitul Pahomie s-ar face 3-4 ore, ceea ce mi se pare imens, ma gandeam ca schitul e undeva chiar la poalele muntelui. Inainte, punctul rosu merge spre vf Vanturarita, unde se ajunge in circa 30 de minute. Pentru ca pe varf a venit ceata, stam putin aici sa ne gandim ce am putea face. Norocul a facut sa gasim un indicator vechi, de metal, ruginit si culcat la pamant, indicator pe care sa scrie in plus fata de cel de lemn, despre continuarea traseului de creasta de la vf cel mai inalt, spre nord. Citisem ca acolo e o portiune mai dificila, unde e greu sa urmaresti marcajul (nu s-a remarcat si acolo), dar pe indicator scria ca s-ar face 3-4 ore pana in curmatura Oale – la urmatoarea intersectie de trasee, de unde am fi putut ajunge la cabana Cheia – pentru ca intre timp ne suradea ideea aceasta.

Cand s-au mai ridicat norii am pornit spre varf, unde am ajuns dupa circa 30 de minute (3,15h de la refugiu) si unde am facut iar o pauza mai lunga. Mi se pare ca aici, pe urcusul final spre varf, am (re)constatat un lucru interesant. In jurul nostru e plin de ienupari, si nu m-am putut abtine sa nu rup cativa muguri pentru a-i strange in mana sa le simt mai bine mirosul. Miros atat de frumos! Dar ceea ce mi s-a parut interesant a fost faptul ca miroseau exact ca un parfum Bulgari (Pour Homme Soir) pe care mi-l aminteam de acum cativa ani. Acasa am verificat o mostra, si chiar asa mirosea, desi la ingrediente nu era trecut si ienupar. Oricum, daca ar fi fost putin mai zemoase crengutele acelea, n-as fi ezitat sa picur cativa stropi pe gat, in loc de parfum! )

De pe varful cel mai inalt (1885m), imaginea nu se schimba decat spre sud si spre nord. Spre sud vedem de acum varful Buila, care iese in evidenta asa cum iesea varful acesta stand pe Buila. Spre nord insa, atunci cand norii se ridica, avem privelisti largi si interesante, pline de stanci, de varfuri acoperite cu jnepeni, si de un varf mai inalt undeva in prim plan. Spre departari sunt nori, nu reusim sa mai vedem nici Cozia, ce sa mai zic de Fagaras. Dar vedem sub noi Poiana cu Brazi, unde ar trebui sa fie un refugiu, si apoi vaile si dealurile ce duc spre muntii Capatanii.

Am sunat si la institutul meteo ca sa cer prognoza pentru dupa-masa, dar si pentru a doua zi, si am fost bucurosi sa ne linistim in privinta unor posibile fulgere. Nu erau sanse de asa ceva, cel mult de ceva nori cu o ploaie usoara. As fi vrut sa sun si la salvamont sa intreb cate ceva despre traseul de creasta, dar nu prea era semnal si n-am insistat.

Sunt putin dezamagit de faptul ca nu prea avem multe variante de a continua traseul de aici. Sunt doar 2, daca nu vrem sa ne intoarcem pe unde am venit. Una ar fi sa urmam creasta pe un traseu cam dificil si prost marcat, spre cabana Cheia, iar alta ar fi sa coboram spre schitul Pahomie, si de acolo ori spre masina, ori tot spre cabana Cheia – ceea ce ar fi mult mai ocolitor si lung, dar ne-ar da posibilitatea ca in ziua urmatoare sa facem un traseu mai frumos. Am fi vrut sa ajungem si prin cheile Cheii, despre care citisem ca sunt superbe, de aceea am zis sa mergem asa departe spre nord. Apoi mie mi-ar fi placut sa facem si traseul nr 5, care merge chiar pe sub peretele vestic al muntelui, o poteca ce parea destul de lejera, pe curba de nivel, de pe care poti admira peretii stancosi deasupra ta. Am fi avut si 2 refugii pe acel traseu.

Langa varf ajung doi sateni, plecati in cautare de ghințura galbena, asa ca profit sa-i intreb de variante de traseu. Unul din ei, care in fiecare an urca pe creasta, stie bine si niste trasee nemarcate, de acolo de la varf. Asa ca ne arata o varianta mai scurta de a ajunge in Poiana cu Brazi, unde ne confirma prezenta unui refugiu. Doar ca trebuie coborat destul de abrupt, printre stanci si jnepeni, dar de acolo traseul e mai usor pana la cabana Cheia, decat traseul de creasta. Spre schitul Pahomie el e de parere ca se fac mai putin de 3 ore, dar nu putem sa ne bazam prea mult pe timpii estimati de el. In schimb, ceea ce m-a bucurat cel mai tare a fost faptul ca ne-a spus despre traseul de creasta, care merge spre Vanturarita 2 – varful acela ce iesea in evidenta in prim plan cand priveai spre nord. Ne spune ca poteca e marcata, chiar daca marcajul e vechi, si incepe de undeva mai de jos putin.

Multumim pentru informatiile pretioase, si apoi ne gandim ce sa facem. Eu imi doream foarte mult sa mergem mai departe pe creasta, chiar daca rucsacii grei si mari nu erau potriviti pentru acest traseu, si nici oboseala Corinei sau lipsa ei de antrenament. Era o dorinta incredibila, plina de entuziasm, eram asa bucuros sa fiu acolo si sa vad ce urmeaza, sa anticipez traseul, sa simt cum am acoperi o parte mai mare din munte si am vedea mai mult… Poate a fost si un sentiment de ”vinovatie” pentru ca in Penteleu nu am continuat creasta de la varf, si am ramas cu un regret in privinta asta, dar aici regretul ar fi fost si mai mare daca ar fi trebuit sa ne intoarcem. Chiar daca deja facusem mai mult decat ce ma gandeam acasa ca vom face, cand nu stiam inca pana unde vom ajunge.

Dar lucrurile depindeau si de Corina, si vedeam cat de obosita incepea sa se simta. Ea nici nu prea stia ce sa spuna, nu stia ce vrea, i-am prezentat toate variantele dar nu ar fi putut sa spuna ca prefera una mai mult decat alta, pentru ca de fapt nu prea intelegea prea bine ce implica fiecare si era mai influentata de oboseala decat de bucuria de a fi pe munte. Era parca putin reticenta la traseul de creasta, i se parea mai greu, doar il vedeam in fata noastra (macar portiunea pana la Vanturarita 2) dar parca nici sa coboram spre schit nu-i venea.  

Eu stiam ca poate, ca e capabila, stiam cred mai bine decat stia ea – poate si pentru ca stiu ca s-a descurcat bine in Piatra Craiului pe creasta, un traseu destul de asemanator ca si configuratie, dar fara vegetatie (asta e totusi o diferenta mare). Aici semana putin mai mult cu creasta sudica a PC, acolo mai sunt jnepeni pe poteca. Oricum, asta poate a fost o greseala din partea mea – ca am supraapreciat capacitatea ei de a merge mai departe, am avut incredere in faptul ca poate, desi ar fi fost mult mai usor pentru amandoi sa consider ca nu poate, si sa alegem o varianta mai usoara. Dar normal ca am ales sa cred ca poate, cand stiam ca limitele corpului uman nu sunt aproape niciodata atinse, mai ales in viata de zi cu zi – si nu era oricum vorba de a atinge cine stie ce limite, ci doar de a le depasi pe cele cu care esti obisnuit – ceea ce mi se pare ceva de dorit! Desigur, e mult mai placut cand dorinta vine de undeva din interior, sa o simti tu, sa te simti tu motivat sa faci ceva in acest sens. Dar cand tu nu esti in stare sa te automotivezi, sau nu gasesti motive suficiente, ai putea totusi sa evoluezi daca e cineva care ”te forteaza” sa o faci. Adica cineva care sa te impinga (sau sa te traga in cazul asta) sa-ti depasesti limitele confortului cu care esti obisnuit. Ca un antrenor de sport – care atunci cand tu spui ca ai obosit si nu mai poti, el te forteaza sa mai incerci o data, si inca o data! Si in felul asta cresti si devii mai bun. Mie asta mi se pare evolutie, dar e o chestiune delicata, destul de ”pe margine” – pentru ca exista si riscuri, asa cum vom vedea in continuare.

Poate m-am lasat prea mult dus de valul acesta de entuziasm si de dorinta de a continua pe creasta, stiind ca in felul asta vom avea parte de un traseu superb. Si asta a influentat-o si pe Corina, care nu a zis nici da nici nu. Ea oricum se baza mai mult pe mine decat pe ea, ceea ce pentru mine pana la urma s-a simtit in mod deranjant, ca am simtit ca merg cu un copil de care trebuie sa am grija, si pe care trebuie sa-l ajut sa mearga mai departe, si nicidecum cu cineva pe care sa ma pot baza – ceea ce nici nu ma asteptam.  

Coboram cativa metri de la varf si ne indreptam asadar spre nord. Gasim repede potecuta ascunsa printre jnepeni, si ajungem la marginea vaii, o șa verde, plina de vegetatie, de tufisuri si de ceva stanci. Deja de aici poteca se transforma intr-o cursa cu obstacole, unele greu de trecut din cauza rucsacilor prea mari. La propriu! Pentru ca uneori trebuie sa treci printre crengi de jnepeni, sau pe sub ele, trebuie sa te apleci pe vine ca sa ai loc sa inaintezi, si un rucsac  mare nu poate decat sa te impotmoleasca printre crengi. Corina avea si izoprenul pus deasupra rucsacului, deci statea mai sus decat capul ei, asa ca trebuia sa se aplece si mai mult – ca sa nu mai spun de spatiul ocupat pe latime. Pana la urma i-am mutat izoprenul de pe capac, sub capacul rucsacului, astfel incat ramanea doar problema de latime, nu si de inaltime. Al meu era pus sub fundul rucsacului si nu m-a deranjat deloc, dar rucsacul ei nu avea acolo o curelusa agatatoare.

Tunelul de jnepeni coboara abrupt, poteca e ingusta dar marcajele exista – un pic sterse, dar  daca le cauti atent, se vad. E bine insa sa le cauti atent din timp, de exemplu… daca urmeaza  sa ajungi jos intr-o sa, si apoi trebuie sa urci pe un alt versant, e mai bine sa te uiti dupa marcajul de pe acel versant inainte sa fi ajuns jos in sa! Pentru ca de acolo ai vizibilitate redusa, si daca un marcaj nu se vede, macar pe al doilea ai putea sa-l zaresti, daca esti mai sus putin. Asa ca eu caut din timp puncte de reper, pentru a avea mereu in minte directia pe unde se merge.

De acum se urca si se coboara de multe ori. Desi varful unde trebuia sa ajungem (un prim reper clar) pare asa aproape, pana la el traseul e anevoios, cu portiuni abrupte de urcat si coborat, cu jnepeni care iti blocheaza drumul, cu marcaje lipsa si greu de urmarit. Dar atat de frumos! Deja acum, in timp ce scriu, imi revine o dorinta asa puternica de a ma intoarce acolo, fara rucsac, singur, liber si bucuros, o caprita… colorata. E o portiune superba a crestei, mai putin umblata pentru ca intr-adevar, nu e recomandata persoanelor fara antrenament si experienta – si am inteles mult mai bine de ce pe parcurs ce inaintam.

Eu merg primul, la distanta de 3-4 metri de Corina, asta mai mult ca sa pot vedea mai bine pe unde se continua traseul (Corina nu e atenta, daca as lasa-o prima am pierde o gramada de timp), dar si ca sa pot sa fac fotografii fara sa apara cineva in cadru.

Desi merg mai incet decat de obicei, pentru Corina merg oricum prea repede, asa ca imi spune sa stau mai incet de multe ori. Ea avea impresia ca daca merg mai repede, ma voi indeparta de ea, dar asta nu s-ar fi intamplat. Daca ma grabeam putin era ca sa ajung pe vreo stanca mai interesanta, sau ca sa vad mai repede pe unde urmeaza traseul, sa fac o poza, dar ma opream sa o astept, nu m-as fi departat mai mult de cativa metri. Dar ea de fapt are nevoie de pauze mai dese, si o inteleg. Chiar daca ma simt atat de tinut pe loc, ma simt incetinit mai mult de ea decat de rucsac. Oricum, de asta nu pot sa ma plang, suntem impreuna pe munte, nu sunt de capul meu si la lucrul asta ma asteptam. Nu pot insa sa nu am senzatia aceea, de mana care vine de la spate si ma prinde de un picior. Cred ca cel mai mult imi displacea faptul ca-mi spunea mereu sa ma opresc, in loc sa se opreasca ea singura direct, fara sa ma bata la cap, ca nu avea nevoie de permisiunea mea. Si m-as fi oprit si eu imediat.

Afara e cand soare, cand nor. Traseul se desfasoara pana la varf pe partea estica a muntelui, si in cea mai mare parte ai vedere doar spre est – spre vaile verzi unde trebuie sa fie ascuns si schitul Pahomie, si un drum forestier ce duce spre satul Cheia.

Gasim pe langa stanci primele tufe de zmeura ale caror fructe inca rezista toamnei, desi se simte ca sunt pe trecute. M-am mirat de faptul ca nu am gasit deloc afine. Incerc sa o mai indulcesc putin pe Corina, care deja parca a inceput sa mearga ”robotic” din cauza oboselii. Ii intelegeam oboseala, o puteam compara cu felul in care m-am simtit eu uneori cand am mers cu Chris in Bucegi – el mergea mult mai repede ca mine, si nu obosea tocmai pentru ca eram eu care-l incetineam. Nici nevoie de apa nu avea, in timp ce eu as mai fi avut nevoie de o pauza din cand in cand, si de apa. Acum era invers, eu nu aveam nevoie nici de apa, nici de pauza, in schimb Corina da. De apa mai putin, desi mai insistam eu sa bea din cand in cand, pentru ca desi nu simti nevoia, corpul o simte, si asta se vede si in felul in care mergi.

Diferenta insa era ca, desi in Bucegi simteam uneori ca nu mai pot, imi venea sa ma trantesc pe iarba aceea calduta si sa stau acolo cateva minute, atitudinea mea era totusi una optimista, plina de bucuria de a ma afla acolo, de a merge mai departe, de a ajunge unde vroiam sa ajungem. Si ma bucuram chiar si pentru faptul ca, in acea oboseala si acel efort, simteam atat de placut gandul ca imi depasesc efectiv limitele corpului – il imping sa faca ceva ce el poate sa faca, dar eu nu ii ceream sa faca pana atunci. Oboseala e data doar de faptul ca el nu e obisnuit sa faca asta, nu de faptul ca nu poate.

Corina  insa parca nu mai simte nicio bucurie, simt ca ii lipseste ceva din interior, care, in ciuda efortului si a greutatilor, sa o poata face totusi sa zambeasca, sa existe o sclipire de dorinta acolo, de bucurie… Sunt sigur ca exista, dar nu prea se vedea. In schimb apareau tot mai des ganduri pesimiste, negativiste, care nu aveau cum sa ii ridice moralul deloc, si nici pe mine sa ma faca sa simt bucuria de a fi cu ea acolo. Am simtit cum oboseala ei era sustinuta de lipsa unui caracter puternic, si cum corpul nu avea in interiorul mintii ei niciun sprijin care sa-i dea energia sa mearga mai departe. Una e cand esti obosit si simti ca nu mai poti, dar in gand iti repeti ”ba da, pot! Hai ca mai e putin! Hai ca uite ce frumos e totul in jur, mi-am dorit asa mult sa fiu aici, pot sa mai merg putin!” si alta e cand pe langa oboseala, tu in gand (ba si cu voce tare) iti repeti ”aoleeu, ce greu e urcusul, ce mult mai e… nu mai pot… am obosit… hai sa ne oprim…”.  O atitudine din asta, desi naturala si destul de motivata, o consider daunatoare – si nu doar pe munte, ci si in viata, in general. Cert e ca acolo nu facea decat sa imi creeze mie o stare neplacuta, si cu siguranta nici pe ea nu o ajuta in vreun fel.

Dar, desi atat limitele corpului cat si cele ale mintii pot fi depasite, si asta depinde in principiu doar de tine, limitele corpului le pot tolera parca mai usor. In schimb am inceput sa accept tot mai putin limitele de ordin psihic – care tin de caracter, de personalitate, de vointa (lipsa). Limite care ingradesc cumva sentimentul de libertate. In cazul asta concret, puteam intelege si accepta nevoia ei de pauza si oboseala, mai ales ca-i stiam conditia fizica – dar devenise extrem de deranjant sa ma lovesc si de limitele ei psihice. Adica nu simteam din partea ei niciun fel de sprijin, trebuia sa ma lupt parca sa o fac sa isi doreasca sa mearga mai departe, sa o fac eu sa se bucure ca e acolo, cand ea parca mai avea putin si spunea ”nu mai pot, am obosit, du-ma tu in carca” – desi ar mai fi putut merge. Desigur, asta era ce simteam eu, nu ce ar fi facut/spus ea. Ea nu ar fi spus asta niciodata, si cu siguranta ar fi mers mai departe si daca nu eram eu sa trag de ea mereu. Poate chiar i-ar fi fost mai bine asa. Pentru ca de fapt nu era vorba ca mergea exagerat de incet, ca nu ma grabeam nicaieri! Ba mergeam chiar ok ca timp. Dar atitudinea negativista, accentuata de oboseala  – de genul ”traseul asta ajunge undeva? Unde ajunge, ca nu se mai termina odata, poate nu duce nicaieri!” nu iti da deloc un sentiment de bucurie, cand eu trebuia sa am si grija traseului, si a norilor ce se apropiau si in plus, si a ei. Si totusi ea nu ajunsese deloc la limita puterii, dovada fiind faptul ca a mers pana la capat, si ce-a urmat nu a fost deloc mai usor. Greul abia incepea. Pentru ea, si atunci… si pentru mine.

Trecem pe langa o cruce de metal, pe care citim numele a doi baieti si a doua fete, avand in jur de 20 de ani fiecare. Imi era clar ca nu e bine sa te prinda fulgerele pe creasta, dar parca te face sa constientizezi si mai tare acest aspect cand ii vezi atat de clar efectele distructive… De aceea m-am bucurat ca sunasem la Meteo inainte, si stateam linistit din punctul asta de vedere – pentru ca intr-adevar nu prea ai unde sa te retragi, prin tufisurile si prapastiile acelea. Poti desigur sa incepi sa cobori la nimereala spre vale, spre est, pana ajungi la padure, dar trebuie sa fii tare inspirat sa faci asta la timp…

In cele din urma, dupa un urcus mai pronuntat si la fel de dificil din cauza  potecii aproape lipsa (mergi mai mult pe iarba, pe stanci, pe jnepeni), ajungem pe varful Vanturarita  2 (asa ne-a zis nenea cu care vorbisem ca s-ar chema, dar pe harta cred ca e trecut cu numele Vioreanu – 1866m). Aici aproape a inceput sa picure, era un nor din acela intunecat deasupra care parea ca abia asteapta sa-si dea drumul la ape peste noi.  Pe vai insa mai batea soarele intr-un mod caldut si frumos.

Am scos iar rucsacii de pe umeri, incep sa simt si eu tot mai apasatoare greutatea. Am ajuns aici dupa circa o ora si jumatate de cand am plecat de la varful Vanturarita, deci la ora 14.15. 

De pe varf peisajul e fantastic! Spre inapoi (sud) se vede varful Vanturarita – inalt, singuratic, plin de jnepeni pe panta pe unde am coborat si noi de la el. Inspre est se vad aceleasi vai molcome, dar peisajul cel mai interesant se deschide de acum spre nord. Asa a fost si cand am ajuns pe varful cel mai inalt –  pentru ca nu vezi dincolo de el decat atunci cand ajungi pe el. Asa si aici. Asa ca incerc sa analizez portiunea de creasta ce urmeaza, ca sa vad daca-mi dau seama unde ar putea fi Curmatura Oale. M-am gandit la doua variante posibile, una mai aproape de varful pe care suntem, unde parea ca se coboara si apoi creasta se continua in urcare usoara… si o varianta mai indepartata, unde creasta mai joasa ducea spre un varf mai inaltut, complet impadurit si cu stanci multe pe partea dreapta. Intre creasta si acest varf se vedea o vale, unde, ma gandeam, ar putea fi iesirea din traseu. (asa a si fost).

Ma gandeam un pic cu groaza la posibilitatea ca traseul sa se continue si dupa acel varf, Corinei nu i-ar fi picat bine sa auda asta – probabil nici nu i-as fi spus. I-as fi spus ca mai e putin, ceea ce am si facut, pentru ca inca nu eram sigur unde e curmatura aceea. Harta pe care o aveam pozata in aparatul foto nu m-a ajutat prea mult, nu era detaliata, si nici acum, acasa, nu reusesc sa-mi dau seama prea bine ce si cum – desi am 3 harti diferite, fiecare cu cate un avantaj si multe dezavantaje.

Spre Cozia si Fagaras s-ar fi vazut superb de aici, dar acolo sunt nori. In schimb mai vedem cateva varfuri interesante spre nord, varful Stogu (sper ca nu gresesc, ar putea fi totusi vorba de Claia Stramba), un varf stancos, cu un fel de linii de grohotis sau crapaturi ce-l traverseaza in forma de X (acolo era deci comoara ascunsa!).

Iar mai in dreapta lui, mult mai in spate, un alt varf mai important, luminat de soare, cu stanci si paduri, care ma face sa ma intreb daca nu cumva e chiar Cozia – desi nu reuseam sa vad nicio antena nicaieri, nici macar acum pe poze. Dar ca pozitie si directie ar fi putut sa fie… (de fapt era varful Narățu, desi pe poza am scris gresit, pentru ca pe Google Earth era trecut gresit).

O intreb pe Corina daca mai poate, incerc sa o mai inveselesc, ba chiar ii spun, mai mult in gluma, ca daca vrea, putem sa ne oprim aici, sa punem cortul pe singurul locsor orizontal si gata. Dar imi spune ca mai poate, cu pauzele de rigoare de care simte ca are nevoie. Eu imi dadeam seama si ca o sa intram in criza de  timp, pentru ca se vedea ca pana la valea unde e cabana mai avem foarte mult, si in plus, pe creasta traseul merge foarte greu, avansam foarte incet.

Incepem sa coboram de pe varf, pe o panta acoperita complet de jnepeni, pe o potecuta ce abia se vede printre crengi. Imediat ajungem  la o portiune foarte dificila, unde trebuie sa coboram  o vale abrupta, pe un fel de perete de stanca ce nu oferea prea multe prize pentru maini sau picioare, si pe care oricum le-am fi vazut foarte greu, din cauza pozitiei incomode si a rucsacilor mari. Pentru ca mai sunt si pietre care aluneca la vale, ii spun Corinei sa astepte sa cobor eu putin mai jos, ca apoi sa pot sa o ghidez, sa-i indic locurile unde sa puna piciorul. Betele de trekking le-am aruncat efectiv in vale, unde se termina coborarea aceasta. A fost o zona foarte asemanatoare cu traseul La Lanturi din Piatra Craiului, numai ca aici nu aveai lanturi. Am avut insa noroc ca pe marginea acelei stanci pe unde trebuia sa coboram erau foarte multi jnepeni, si am putut astfel sa ne tinem de ei. Crengile jnepenilor sunt foarte rezistente, asa ca ma tin cu incredere de ele (de mai multe odata, ca sa fiu sigur), si incep sa cobor cautandu-mi atent locuri bune unde sa pun picioarele. Eu ma descurc foarte bine si imi place  foarte mult si portiunea asta, imi place cand participi cu tot corpul la inaintarea pe traseu, cand parca esti mult mai implicat, atat fizic cat si mental, in ceea ce faci.

Am coborat cred pana la jumatate, apoi am asteptat-o si pe Corina. Ea are mai multe emotii, asa ca se misca mai greu, mai cu grija, dar si mai temator. Coborarea o facem pe la limita dintre jnepeni si stanca, unde e putin pamant. Coboram cu fata la munte (invers nu s-ar fi putut), tinandu-ne cu o mana de jnepeni, cu alta de vreun coltulet de stanca, si fiind atenti unde punem picioarele. Si mie mi s-a parut dificil in anumite momente, si ma gandeam putin temator ”aoleu, pe-aici trebuie sa treaca si Corina…” Dar s-a descurcat, cu emotiile de rigoare pentru amandoi, si bucurie mai mult pentru mine, care simt acest traseu din ce in ce mai puternic, mai frumos, mai atragator!

A urmat o noua runda printre jnepeni – unde am pierdut pentru un minut marcajul si poteca – a trebuit sa cobor abrupt inspre dreapta pe langa o stanca, sa caut marcajul, dar pentru ca nu era acolo, mi-am dat seama ca nu putea fi decat prin stanga. Am urcat inapoi la Corina si am pornit intr-acolo, avansand cu greu printre sau peste crengile ce acopera poteca – furand in acelasi timp boabele de zmeura pe care le mai gaseam in cale.

Urmeaza o alta portiune periculoasa, care avea sa o duca pe Corina la limitele stresului, fricii, corpului si poate si alte limite pe care si le-a descoperit pe moment. In fata noastra e o prapastie de vreo 10-15 metri, plina cu stanci si grohotis. Noi trebuie sa mergem pe marginea prapastiei spre dreapta, pe unde se vede ca se poate cobori in acea vale. Eu m-am gandit serios ca ar putea fi aici curmatura Oale, pentru ca parea o zona mai principala, unde ar putea veni trasee din stanga sau din dreapta, mai ales ca in față, creasta se continua in mod atat de salbatic ca nu părea sa se poata trece – din cauza unei mări de jnepeni prin care nu trecea nicio poteca.

Ca sa ajungem jos, trebuie mers asadar pe marginea prapastiei. Problema  e ca nu exista o poteca clara, lejera, pe care sa mergi si sa ajungi acolo. Trebuie mers pe un tapsan inierbat, si singurul mod sa treci acea portiune de cativa metri lungime e sa mergi cu spatele la prapastie (rucsacul e dincolo de marginea ei) si cu mainile sa te tii de jnepenii de pe margine, din partea opusa. Si tu trebuie sa mergi in lateral – spre stanga, cum stai cu spatele la prapastie. Am abandonat iar betele de trekking, care de altfel cam pe toata portiunea asta de creasta sunt inutile si te incurca.

Eu am trecut primul, entuziasmat de o noua portiune de traseu traita intens, o portiune ce mi se pare atat de frumoasa, de incitanta. Intr-adevar te simti foarte ”pe margine”, dar jnepenii aceia ofera puncte de sustinere sigure, te tii de ei si mergi in lateral, spre stanga. E mai usor decat daca ai cobori, pentru ca aici cel putin poti sa vezi unde pui piciorul. Dupa ce mergi spre stanga o portiune, incepe si se coboara. Inainte sa cobor de tot am asteptat sa vad daca se descurca si Corina, dar in  principiu nu avea de ce sa nu se descurce, si dupa ce s-a apropiat mai mult de mine, eu am continuat coborarea pana in acea sa, dornic sa vad daca gasesc indicatorul respectiv.

Corina era si ea plina de emotie, dar nu una pozitiva, care sa o bucure – asa cum era in cazul meu. Pe chipul ei se citea tensiunea acelor momente, teama de a se afla pe acea margine, emotia de a nu aluneca pe iarba sau de a nu scapa vreo creanga din mana – toate intensificate din cauza oboselii. Ba mai mult, oboseala o adusese intr-un punct in care nu se mai simtea sigura pe propriile miscari, mainile incepusera sa-i tremure, picioarele la fel. E o senzatie extrem de interesanta dar si periculoasa in acelasi timp – am simtit o singura data asta si eu, tot in Bucegi, cand am mers cu Chris – la coborarea pe valea Jepilor Mari. Cand in loc de 2-3 ore, cat era estimat pe indicator, am facut o ora si 20 de minute pana jos in Busteni. Iti simti intr-un fel corpul depasit de situatie, il simti incapabil sa faca fata efortului la care tu vrei sa-l supui, si parca prin acel tremurat, prin acea nesiguranta pe care ti-o transmite cu fiecare pas, te roaga sa te opresti. Riscul ca ceva sa se intample in cazul asta e mult mai mare decat atunci cand te simti stapan pe situatie si pe tine insuti – dar asta se castiga in timp.

Pentru ca eu ajunsesem deja jos, Corina m-a strigat sa o astept, ba chiar sa vin sa o ajut. Eu m-am uitat la ea asteptand parca o confirmare a faptului ca vrea sa vin sa o ajut, pentru ca mi se parea ca se descurca si nu eram sigur ca asta vroia,  ca nu era chiar asa greu de trecut. Pana sa ma dumiresc eu ce vroia, ii aluneca un picior pe iarba si ajunge in fund, tinandu-se de jnepeni. Nu mai era pe marginea prapastiei, aici panta, desi inclinata, nu mai era verticala – si chiar daca i-ar fi alunecat si mainile, ar fi coborat putin fortat pana jos. Sperietura insa a fost suficient de mare, in acele momente oricum pline de tensiune, incat sa o faca sa se simta singura si abandonata, mai ales ca eu nu venisem sa o ajut in urmatoarele 3 secunde de cand imi spusese sa vin, secunde in care a si alunecat – vina fiind prin urmare a mea. Acest amalgam de sentimente, de trairi cu care nu era obisnuita si pe care nu le putea gestiona, au facut-o sa inceapa sa planga si sa-si verse putin nervii (destul de incordati) pe mine. Intelegand starea in care se afla si realizand ca orice as spune nu ar ajuta-o, dar si pentru ca nu-mi place sa dadacesc oameni mari care nu sunt in stare sa se poarte ca atare atunci cand e nevoie, am preferat sa ma indepartez putin, lasandu-i cateva minute care sa o ajute sa se calmeze.

Da, as fi putut sa fiu mai intelegator, mai rabdator, mai sensibil la emotiile ei. Asa cum ea ar fi putut sa fie mai puternica si sa nu aiba nevoie de asta – lucru ce ne-ar fi fost mult mai util amandurora. Dar uneori te saturi sa simti ca tragi de un om pentru a-l ajuta sa evolueze, sa iasa dintr-un loc prost unde se afla, si el in loc sa te ajute sa-l ajuti, nu-si da parca niciun interes in acest sens. Te face sa te gandesti ca nu-si doreste ce crezi tu ca-si doreste (desi el spune ca-si doreste asta), si atunci ce rost are sa pierzi timpul incercand sa ajuti pe cineva care nu accepta ajutorul tau? Dar gandurile astea nu sunt deloc bazate doar pe aceasta intamplare, nici macar pe aceasta excursie. Ideea e ca intre noi se instalase o tensiune, pe care o mai simtisem si alte dati si care nu ne facea deloc placere. Asa ca urmatoarea portiune a traseului am trait-o fiecare in felul sau, separat unul de altul, desi doar la cativa metri departare.

Am crezut, ba chiar am sperat (cu gandul ca ei i-ar fi mai usor) ca aici se termina traseul de creasta si vom incepe sa coboram spre padure. Asa parea, ca spre stanga, spre vest, se poate forma un traseu care sa coboare. Marcajul ne mentine insa la acelasi nivel, trecand doar pe stanga crestei, putin mai jos de aceasta. Acum imi vin in minte versurile unei melodii frumoase, pe care imi pare rau ca nu mi-am amintit-o atunci, sa cant acolo: ”you’ll never see the end of the road while you’re travelling with me” (nu vei vedea niciodata capatul drumului atata timp cat calatoresti cu mine). Desi nu cred ca ar fi ajutat-o prea mult sa auda asta… )

Traversam astfel o zona plina de bolovani mari, unde trebuie sa sarim de pe unul pe altul ca sa avansam. Ba la un moment dat am trecut pe sub un pod natural de piatra, un bolovan mare, acoperit de vegetatie. Cred ca traseul special mergea pe acolo ca sa te lase sa te bucuri de acea zona mai mult – altfel s-ar fi putut trece si peste bolovani, nu era nevoie sa treci si pe sub ei. Zona aceasta e diferita de alte zone de pana acum, e o zona unde parca s-a prabusit muntele si vegetatia a disparut – ramanand doar pereti verticali de stanca, bolovani nenumarati si stanci cu forme interesante. Ba pare ca lipseste o bucata de munte, ca si cand cineva a scos un turn de piatra, smulgandu-l din ”radacina” si plecand cu el. Era ca o groapa plina de pietre, inconjurata de pereti de stanca si prapastii.

Mie mi se pare desigur superb, si ma gandesc acum ca si ei i-ar fi placut mai mult, daca nu ar fi fost situatia asa cum era. De acum nu mai am insa nicio pretentie sa ne miscam mai repede, sa nu ne mai oprim asa des, si stau tacut in ritmul ei, care, pe acesti bolovani, pare sa fi devenit si mai lent. E drept ca nu e o zona unde sa alergi, trebuie sa fii atent la fiecare bolovan pe care pui piciorul, mai ales ca unii, destul de mari, se clatina. Eu ies cativa metri de pe traseu pentru a ma catara pe o stanca superba, inclinata si lata, chiar pe marginea unei prapastii. Vederea dincolo de marginea stancii e frumoasa, cu padurile de conifere in vale si o râpă plina de grohotis chiar sub mine. Dar si stanca in sine e spectaculoasa. Imi plac mult stancile, pentru ca te fac sa fii mai implicat in moment decat atunci cand mergi fluierand pe poteca – atingand muntele doar cu picioarele. Pe stanca il simti in palme, in varfurile degetelor, simti pietricele si noroi, jnepeni si picaturi de apa… e tare placut, si eu cred ca ar trebui sa ma apuc si de catarari.

Dupa ce depasim aceasta zona, pe care inaintam foarte incet, poteca intra pe o portiune mai clara, orizontala. Dar tot pe pietre. In dreapta avem versantul de stanca acoperit de jnepeni, iar in stanga suntem deja la marginea padurii. Sigur ca m-am gandit ca poteca va intra in padure, si gata, o pot incuraja pe Corina ca greul a trecut. Dar de unde, mai aveam inca de mers, si greul nu se terminase!

Vai, dar cat de frumoasa era acea portiune a traseului, incredibila! Toata creasta, de la varful Vanturarita pana la Curmatura Oale, e superba, incitanta, te tine in priza tot timpul! E in acelasi timp tare anevoioasa, uneori periculoasa, necesita pregatire fizica, echipament potrivit (in adidasi NU!) si un carcater suficient de puternic – mai ales daca nu ai mai facut astfel de trasee. Seamana putin cu creasta sudica a Pietrei Craiului, unde e mai multa vegetatie (nu chiar ca aici, dar mai multa decat pe creasta nordica) si diferentele de nivel sunt destul de mari, se urca uneori mult, ca apoi sa cobori mult si iar sa urci…

Poteca ne coboara acum printr-un tunel de crengi ai unor arbori subtirei pe care nu-i recunosc, si pana sa ajungem intr-o poienita de la marginea padurii, descoperim in acest tunel umbros ceva ce n-am mai intalnit pana acum pe munte! Sub frunzele de pe poteca, chiar pe mijlocul ei, intr-un șănțuleț sapat probabil de ape, gasim… grindina! Dar nu oricum, ci sute de bilute de gheata, perfect rotunde si destul de mari – cu diametrul de circa 1 cm. E plin de ele, sunt ingramadite unele peste altele in singurul loc unde soarele nu ajungea ca sa le topeasca. Plouase probabil cu cateva zile in urma cu grindina, si aici gheata supravietuise. Asa ca profit putin ca sa… ma dau la vale pe gheata! M-au fascinat acele bilute albe, pe care le-am folosit si ca sa ne spalam putin pe maini – desi cele de la suprafata erau murdare de pamant si ne-a fost destul de greu sa facem asta.

Apoi am ajuns in poienita de la marginea padurii, unde ne-am oprit putin. Afara e innorat, dar nu ploua. Spre muntii Capatanii nu mai vedem creasta, ea fiind complet in ceata, dar reusim sa vedem padurile pe vai, si o culme impadurita ce merge spre vest. Marcajul in aceasta poienita e cam prost, si daca vii din sens invers, ar putea fi greu sa reintri pe traseu – trebuie cautat un mini tunel pe sub crengi, pe partea stanga – desi poiana te poate face sa crezi ca trebuie mers inainte. Oricum, trebuie ajuns la baza stancilor, pe stanga.

Marcajul nostru insa se strecoara pe sub crengi dese de brad si de jnepeni, dar noi nu ne chinuim pe acolo cu rucsacii cei mari, asa ca gasim o varianta mai usoara, ocolind putin printr-o alta poienita, mai la vale. Intr-adevar, poteca merge o portiune prin padure, pe la marginea ei, dar parca nu vrea sa coboare deloc! Nici apa nu mai gasisem de ceva vreme, dar mai avem putina. De fapt pe creasta nu am gasit deloc apa, aveam inca din apa din prima zi, luata de sub refugiul din Curmatura Builei. Oricum, dupa ce vom intra in padure si vom incepe coborarea, vom ajunge repede la un izvor. Nu stim insa cat mai avem pana acolo. Trebuie totusi avut grija in zilele calduroase, pentru ca lipsa apei ar putea fi o problema serioasa – si traseul nu trebuie subestimat, e destul de lung si de solicitant!

Marcajul prin padure e mai usor de urmarit, si noi parca ne mai relaxam putin, simtindu-ne mai mult cu picioarele pe pamant decat pe restul traseului – unde eram mai mult cu picioarele pe stanci sau pe jnepeni, pe margini de prapastii.

In padure gasim alte zone pline de grindina, si eu sunt in continuare fascinat de asta! Nu ma pot abtine sa nu iau in mana un pumn de bilute, sau sa nu dau cu piciorul peste stratul de la suprafata, ca sa le scot la iveala si pe cele de dedesubt – mult mai multe si mai curate. Parca as fi gasit un morman mare de monezi de argint! Parca si sunetul cand dai cu piciorul in ele e acelasi! ) Nu ca as fi dat vreodata cu piciorul intr-un morman de monezi de argint!

La un moment dat am pierdut iar marcajul, undeva langa niste stanci, si am coborat putin abrupt spre stanga pentru a-l regasi. De aici iesim putin din padure, intr-o alta zona cu grohotis, unde poteca pare sa mearga inainte, peste pietre. Gasim si un marcaj sters si greu de vazut, langa care asez cateva pietre in forma de piramida – o momaie care sa ajute macar putin in gasirea marcajului. Corina e de parere ca pietrele vor fi daramate imediat de vant, dar poate cine stie. E drept ca n-am stat sa mesteresc prea mult la ele, n-am facut o schita inainte si nici cine stie ce inginerie nu mi-a iesit.

Dincolo de momaia noastra nu se mai vede insa niciun marcaj – si vad doua variante de continuare, pe unde parea sa fie o poteca: drept inainte, pe la baza stancilor ca si pana acum, sau coborand inclinat spre stanga, pentru a intra in padure. Pentru ca nu sunt sigur pe unde trebuie, ii spun Corinei sa ma astepte ca sa merg sa caut marcajul. Ma gandeam ca il voi gasi imediat, ca si alte dati, dar nu. M-am plimbat cu rucsacul in spate minute bune, si in jos, si inainte, si la stanga si la dreapta, inaintand destul de mult in unele directii. Nici urma de marcaj. M-am intors si am mers spre inapoi, de unde venisem – dar mai pe jos, prin padure. N-am gasit nimic, decat niste zmeura. Buna si aia!

Incalzit de la efort (a trebuit si sa urc inapoi) si destul de obosit de aceasta cautare de marcaje fantoma, mi-am dat seama ca nu a ramas decat o singura varianta: spre dreapta! Adica drept in sus pe peretele de stanca si pamant pe sub care mersesem pana acum. O strig pe Corina sa revina langa momaie, si ajung si eu acolo. Gasim atunci marcajul destul de repede, asa cum banuiam, pe partea dreapta – urcand spre creasta pe o portiune incredibil de abrupta de pamant si iarba si stanci.

O las pe Corina sa mearga prima, dar ii e foarte greu sa urce pe aceasta portiune. Era efectiv un mal vertical de pamant, si fara ajutorul unui copacel de care sa te tii, nu ai fi putut urca – mai ales cu rucsacii astia mari. Am incercat sa-i tin eu treapta cu batul de trekking sau cu ceva, pana la urma a pus un genunchi mai sus pe mal si a reusit sa se ridice – dar efortul a fost mare pentru muschii ei. Desi cat am cautat eu marcajul prin padure ea a apucat sa se odihneasca putin (insa a uitat sa-si dea jos rucsacul din spate), oboseala ii revine instantaneu de cum incepe sa urce. Uneori pauzele lungi fac mai mult rau, pentru ca iti iesi din ritm si apoi e mult mai greu la repornire. Iar pe urcusul asta simteai ca imbratisezi muntele cu totul, erai cu pieptul lipit practic de el ca sa urci.

Ajungem asadar la baza unor stanci, si poteca se strecoara cand pe ele, cand pe langa ele, prin zone cu vegetatie deasa sau fara, pe pamant sau pe piatra – e atat de divers acest traseu, si atat de frumos! Corina insa nu mai poate, asa ca incerc sa o mai incurajez ca mai avem putin, ca macar marcajul parca e mai evident pe aici…

 Desi la inceput coborâm putin intr-o zona impadurita, poteca incepe apoi iar sa urce. Dar doar putin, spre niste stanci. De unde eram, nu stiam ce urmeaza, dar cand am vazut (eu eram primul), mi-am dat seama ca nu e de bine! Am simtit ca pe aceasta portiune, Corina va ceda din nou, asa ca m-am oprit sa fiu sigur ca sunt mai aproape de ea de data asta. Ce urma? Pai o noua runda de mers pe marginea prapastiei, dar de data asta parca una si mai inalta si mai riscanta. Sigur, nu era de fapt cine stie ce, daca nu cumva vroiai special sa te arunci in prapastie, sau daca… nu alunecai din greseala. Dar altfel se mergea bine, daca nu ar fi fost prapastia care sa faca totul sa para mai periculos, de urcat pe stanca aceea se putea urca destul de usor.

 Cum vii din padure, nu-ti dai seama ce te astepta dincolo de acele stanci. Dar imediat ce incepi sa te cateri pe ele, pe unde te duce marcajul, ajungi deasupra lor pe marginea unei prapastii mari (care e pe stanga), dar si a altora mai micute in celelalte parti. Te ridici astfel pe un fel de turn de stanci, inconjurat de vai abrupte – in unele parti mai mari, in altele doar de cativa metri.

Eu eram deja pe ele, traind in acelasi timp bucuria de a fi acolo si de a vedea peisajul fantastic din valea de  sub mine, dar si emotia ca portiunea asta nu va fi deloc usoara pentru Corina. Si asa a si fost. De cum s-a vazut ridicata pe marginea prapastiei, cu mainile si picioarele tremurand si miscandu-le parca din inertie, nu s-a putut abtine – si sentimentul de deznadejde, mai puternic poate chiar si decat cel de teama, a pus stapanire pe ea. Au fost lacrimile unui om care, ajuns la limitele puterii , se vede nevoit acum sa mearga si mai mult, si mai greu! Si daca pana atunci avea o mica, foarte mica speranta ca in curand va scapa de chin, acum ceva s-a intamplat, cineva a venit si i-a smuls si acea farama de speranta, aruncand-o cumva in acea prapastie – nu fizic, ci psihic! E natural sa cedezi si e atat de usor sa ti se intample asta in astfel de situatii. E un sentiment de dezamagire pe care nu-l poti controla, e…. opusul sentimentului pe care il  ai atunci cand, dupa un traseu dificil si obositor cum fusese acesta, cand credeai ca nu vei mai ajunge nicaieri, zaresti in fata ta, la cateva zeci de metri, un refugiu – pe care il asteptasei toata ziua! Sentimentul de bucurie din acele momente este, cred, opusul acestui sentiment pe  care Corina il traia acum.

Eu nu ma pot abtine sa nu-i fac o poza, si ea se rasteste la mine sa nu-i fac poze in momentele astea – dar ii spun ca ”greul trece, pozele raman”. Si apoi pozele din acele momente au fost mult mai expresive decat  alte poze pe care i le-am facut – pentru ca nu ”beneficiau” de acel zambet fals declansat parca la apasarea pe buton a aparatului foto. Ah cat nu suport chestia asta! Naturaletea e ceva atat de frumos, chiar daca uneori ea exprima neputinta, oboseala, tristete sau dezamagire. Cel putin te exprima pe Tine, asa cum esti in acele momente – si nu pe cineva care nu esti, dar incerci sa pari. Dar pozele de genul asta trebuie sa fie instantanee, altfel, constientizarea momentului, a aparatului, influenteaza naturaletea momentului si o strica.

Tensiunea ei  de pe acel colt de stanca mi s-a transmis si mie putin in acele momente in care o vedeam atat de neputiincioasa, blocata de niste emotii pe care nu le putea controla si care ma faceau sa dau din umeri si eu la fel de neputiincios – pentru ca nu aveam ce sa-i fac. Asa ca ii spun si eu ”ce vrei sa facem, sa ne oprim aici? Putem sa ramanem in padure, pun cortul si gata!” Dar felul in care ma simteam vazandu-i reactiile nu ma lasa deloc sa o iau frumos de manuta ca pe un copil mic si sa incerc sa o duc cu zaharelul – ”hai ca mai e putin, cand ajungem iti fac un masaj si un ceiut si uiti de tot…” Nu nene, nu pot sa-i dau totul mura in gura, trebuie sa vad ca lupta si ea pentru ceva! Pentru ea, nu pentru mine! Vreau sa vad macar putin caracter, putina vointa, nu doar lipsa acestora. Oricat de dur ar putea parea asta. Incercarile grele te invata si te formeaza mult mai mult decat lucrurile usoare si comode, puse pe tava.

Si iar imi amintesc o melodie, pe care o stiu de la ea. The Cardigans, Couldn’t care less.

My heart don’t care anymore
I really can’t bear more
My hands don’t work like before

But you couldn’t care less,

Could you…

You really shouldn’t carry me no more
I’m much to heavy for you
I’m really quite a mess, yes…

Ajungand iar cu picioarele pe pamant, putem privi in urma spre impunatorul varf Vanturarita 2…

De sus de pe acele stanci reusesc sa imi dau seama destul de clar unde se termina acest traseu, si vad ca nu mai avem mult. O portiune prin padure, cateva stanci si inca o portiune prin padure. O incurajez asadar ca nu mai e mult, si, dupa ce coboram de pe stanci, poteca intra printre brazi. Ii gasesc si cateva bobite de zmeura, recompensa ca a ajuns pana aici, si continuam de acum simtindu-ne atat de aproape de un traseu… normal.  Eu stiu ca din curmatura Oale  vom mai face in jur de 2 ore pana la cabana, dar cel putin va fi de coborat, prin padure, pe o poteca normala.

Dupa o ultima portiune un pic mai denivelata, intram iar prin padure, facem cateva serpentine scurte si iesim intr-o poiana. Poteca merge orizontal spre nord, pe o vale inierbata, si imediat zarim pe o stanca un punct galben… adica un marcaj – punct galben! Care vine dinspre schitul Pahomie, din dreapta. Ceea ce inseamna ca mai avem un minut si ajungem la indicatorul cu sageti pe care il asteptam de atata vreme, care intarzia sa apara si care era cumva un reper psihologic pozitiv pe care trebuia sa il atingem. Urcam pana in curmatura, aflata la 1595m altitudine si gasim indicatorul de lemn, atat de frumos – ba chiar luminat pentru cateva minute de o raza calda de soare ce se pregateste sa apuna.  

Corina se lipeste de una din sagetile de  lemn si sta cateva momente cu ochii inchisi pentru a-si trage sufletul, apoi ne asezam sa mancam un mar si sa bem putina apa. Eu stiu ca traseul nu s-a terminat, dar incerc sa-i distrag ei atentia de la asta, ca sa ii castig macar putina atitudine pozitiva, sa o fac sa vada partea plina a sticlei de apa, si nu pe cea goala. Ea ma intreaba daca mai sunt prapastii, si, desi nu eram sigur, ii spun ca de aici poteca trebuie sa fie mai lina, marcajul e mult mai clar, e un traseu mult mai umblat si e in principiu doar de coborat. Cred ca tot aici si-a exprimat dorinta ca ziua urmatoare sa nu facem niciun traseu, sa stam degeaba! Ma asteptam la asta, de fapt chiar ma gandeam ca ar fi un mod bun sa o incurajez, momind-o cu o zi intreaga de odihna, asa ca nu-i spun nu, mai ales ca ma gandesc ca daca ea vrea sa doarma pana la 12, eu pot in timpul ala sa fac vreun traseu scurt si superb prin zona cabanei. Dar mai avem pana acolo.

Am ajuns aici, in Curmatura Oale, la ora 17.45 – dupa circa 3 ore si 10 minute de la varful Vanturarita 2 si circa 5 ore de la varful cel mai inalt. Suntem pe traseu de la ora 8.30 dimineata, asta inseamna vreo 9 ore – de mers cu tot cu pauze (unele mai lungi, altele mai scurte). In mod clar asta nu era traseu potrivit pentru Corina, si a fost greseala mea ca am hotarat sa mergem mai departe pe creasta de la varful cel mai inalt. Nu stiu ce-am fi putut sa facem mai bine, dar orice altceva ar fi fost mai sigur decat acest traseu. Si poate lucrurile ar fi decurs altfel si Corina s-ar fi simtit mai bine si traind momentul, nu doar dupa ce s-a vazut in siguranta la cabana.

In ceea ce ma priveste, traseul a fost superb, si imi doresc mult sa revin acolo! Mai ales ca am simtit parca mai puternic ca niciodata gandul ca, daca e vorba de un traseu sau un munte unde nu am mai fost, e mai bine prima oara sa merg singur – ca sa pot sa ma bucur de el in felul meu, descoperindu-l in linistea sufletului si a padurii. Apoi, mult mai in cunostinta de cauza, sa revin si sa ma bucur de el impreuna si cu altii. Dar asta e valabil doar pentru anumite tipuri de traseu – pe unele trasee pana si eu as prefera sa merg mai intai cu cineva care a mai fost, sau macar in doi (cum a fost pe Valea Alba). Oricum, nu recomand nimanui sa mearga singur pe munte, lucrurile trebuie gandite serios inainte si nu facute asa de mantuiala, dusi de valul unei dorinte nebunesti de moment – moment ce se poate termina tragic, pentru ca socoteala de acasa… a fost gresita – sau poate chiar lipsa. Iar eu mai am atatea de invatat…

De acum urmarim marcajul punct galben, si mergem mai intai pe o potecuta ingusta, acoperita de frunze verzi, potecuta ce merge  pe marginea unei vai (iar??) spre sud-vest. Apoi ea se largeste putin cotind spre vest si devine o poteca mai lejera, ce se strecoara printre copaci si merge orizontal pentru o distanta destul de mare. Gasim iarasi minunatele boabe de grindina, parca si mai multe ca pana acum! Imi pare rau ca nu am la mine o sticla de cola, sa beau cu gheata ) (Dar cola nu face bine pe munte, nici alte sucuri acidulate). Pentru ca mergem drept, ba uneori usor in coborare, dar si pentru ca am atins acel prag psihologic, care iti spune ca esti pe ultima suta de metri, Corina incepe sa mearga mai rapid ca niciodata! Pe indicator scria ca pana la urmatoarea intersectie de trasee se ajunge in 30 min – 1 ora (cam evaziva estimarea). Eu ii spun ca putem ajunge in 30 de minute, asa ca inceputul il facem destul de bine. Corina incepe sa-si revina, parca ii revine si glasul si nici gandul ca se apropie seara nu pare sa o mai sperie. Greul in sfarsit a trecut!

Mai urmeaza o singura portiune in care trebuie urcat putin, nimic anevoios, daca nu ai fi dupa 9 ore de mers si nu ai avea ditamai rucsacul in spate. Corina nu mai poate, asa ca, desi nu prea se indura sa faca asta, pana la urma o conving sa-mi dea mie (si) rucsacul ei. Asa ca urc cu un rucsac in spate si unul in fata, o portiune ce sper sa nu fie prea lunga – mai mult  pentru a nu pierde acel strop de optimism pe care cu greu il recastigase Corina acum la coborare. Dar nu e mult de urcat, Corina isi ia inapoi rucsacul si mergem mai departe – cu mine cantand tot felul de versuri menite de data asta mai mult sa o binedispuna pe ea, decat sa tina vreun animal salbatic la distanta. Legat de acest aspect, al animalelor, eu nu aveam absolut niciun stres, din partea mea puteam sa ne oprim si sa dormim in padure – ceea ce atunci cand sunt singur inca nu as face. Probabil pentru ca stiam ca ei i-ar fi mult mai frica, si atunci asta cumva imi anula mie senzatia de frica, stiind ca e nevoie sa fiu puternic pentru altcineva mai mult decat pentru mine – e un sentiment placut. Dar si prezenta cuiva iti poate da o senzatie placuta de siguranta – fie ea si una falsa sau nemotivata.

Ajungem in curmatura Comarnice dupa 25 de minute, un timp extraordinar pentru noi in acele conditii. De aici, un traseu merge spre stanga pe poteca aceea de sub creasta, pe unde as fi vrut eu sa ne intoarcem ziua urmatoare. Chiar o intreb pe Corina daca nu vrea sa mergem in acea directie, spre refugiul de care ne spusese si nenea de la varf – care cred ca era mai aproape decat cabana. Dar continuam spre cabana, spre dreapta – de acum pe marcaj banda albastra si triunghi rosu (banda albastra mergea inainte spre muntii Capatanii). Sageata ne anunta ca pana la cabana avem de mers 1,5 – 2 ore. Desi carasem cortul cu mine atata drum, si greutatea in plus si-a facut din plin simtita prezenta, stiam ca mi-ar fi probabil imposibil sa o conving pe Corina sa dormim in cort, fie el asezat si in siguranta, langa cabana. Dar cunosc senzatia aceea, dorinta de o noapte linistita dupa o zi plina, dorinta sa nu trebuiasca sa stai cu frica pana si noaptea, cand ar trebui sa ai parte de o odihna bine meritata (asa cum se intamplase cand am mers in Ciucas si am dormit in cort). Coboram cu gandul ca vedem cand ajungem ce facem. Eu ma gandeam ca poate gasim vreo stana parasita sau un adapost, ca sa economisim banii de cazare – dar pana la urma nu eram nici total impotriva ideii de a dormi la cabana – mai mult ca sa o stiu pe Corina multumita.

Poteca de aici e destul de larga si de evidenta, si, desi ne aflam inca la altitudine destul de mare (circa 1400 metri cred, poate mai mult?), nu pare sa coboram deloc abrupt. Se merge in coborare lejera, cu serpentine largi uneori si portiuni cu vizibilitate prin padure, spre vale.

Lumina incepe sa piarda din intensitate, asta si din cauza norilor ce acopera cerul (ba pe aici frunzele sunt ude, probabil a plouat mai devreme). Cele doua marcaje se zaresc de la distanta, chiar daca nu sunt mereu foarte dese. Uneori mai exista mini marcaje, o liniuta mai mica albastra, pusa intre doua marcaje (banda albastra) aflate la distanta mai mare – sunt foarte utile. Incepem apoi o portiune ce pare sa nu se mai termine, de curbe la 180 de grade, cand spre dreapta cand spre stanga. Intre curbe, poteca merge orizontal, si e de acum parca si mai lata – ca un vechi drum forestier acoperit in mare parte de vegetatie. In unele zone, vegetatia e atat de abundenta pe poteca incat ne udam putin de la frunzele pe care trebuie sa le impingem ca sa trecem.

Am gasit parca si un parau micut, dar nu ne-am mai oprit sa luam apa, desi mai aveam putina si eu chiar simteam nevoia sa beau. De fapt… mai mult pentru placerea de a bea decat pentru ca as fi avut nevoie urgenta de apa. Corina nu vrea sa bea asa ca mergem in continuare, destul de repede. La un moment dat pe Corina au inceput sa o doara umerii foarte tare din cauza rucsacului, asa ca l-am mai dus eu o portiune – ceea ce nu e neaparat foarte greu, doar ca nu prea mai ai vizibilitate in fata – nu e bine sa faci asta pe un traseu mai periculos.

Mai era putin pana sa se intunece, cand am ajuns la primul raulet mai serios. Nu am avut nevoie de frontala, de cand am intrat pe firul apei, am ajuns repede la cabana – dupa circa o ora si 45 de la curmatura Oale – ceea ce a fost mai rapid decat estimarile de pe sageti. La coborare stia si ea ca se descurca mult mai bine, si cred ca a vrut macar putin si sa demonstreze asta Am intrebat-o de ce crede ca am reusit sa ajungem inainte sa se intunece la cabana? Ea a spus ”pentru ca am mers eu mai repede la coborare”. De fapt raspunsul mai corect ar fi fost ”pentru ca ai tras tu de mine pe creasta”.

Cabana e asezata intr-o poiana inconjurata de padure, dincolo de care se ridica pereti verticali de stanca in mai multe parti. Pe terasa din partea opusa noua se aud voci puternice, e galagie, si ne apropiem fara sa stim inca ce vom face. Cand unul din barbati ne zareste, le face semn si celorlalti sa taca din gura – nimeni nu se  mai astepta sa vina vreun turist duminica seara la cabana, erau doar niste rude ale cabanierului. Ne salutam si intrebam de cazare. Cu 25 de lei de persoana, nu stam mult pe ganduri si alegem varianta cea mai usoara si cea mai comoda. Ba reusim sa mancam si o ciorbita buna (2,5 lei), alaturi de un ceai din partea casei si a cabanierului cu care ne-am inteles foarte bine.

Cat am mancat, unul din barbatii de acolo, cu chef de vorba (venit in mod natural in urma paharelor de rachiu consumate), ne tine companie pentru cateva minute, intr-un mod (prea) prietenos (ne-a pupat pe amandoi pe frunte !?), dar nu suficient de linistit pe cat ne doream. Asa ca ceilalti barbati il trag de maneca sa ne lase in pace sa mancam, si il duc jos in gradina la mesele dragute aflate langa foc. Am aflat cel putin de la el ca amandoi suntem frumosi si destepti – o descoperire care ne-a socat! )

Profitam insa de prezenta cabanierului, pe care il cheama Ioan, ca si pe mine, ca sa aflam cate ceva despre traseele din cheile Cheii… dar despre asta va povestesc pe masura ce vom avansa pe traseu – ziua urmatoare.

La camera ne-am bucurat de un teanc de reviste de munte, printre care si un ghid al parcului national Buila – Vanturarita, pe care l-am analizat mai atent inainte de culcare – citind despre traseul pe care tocmai fusesem, dar si despre cel de a doua zi. Corina se simte mult mai bine, zambetul i-a revenit, ba indrazneste chiar sa-si insuseasca perna mea, care era mai buna! Lasandu-ma pe mine sa dorm pe o perna mai tare. Noi am dormit intr-o camera de 4 persoane, dar langa mai era o camera cu vreo 15 paturi, si in total, sunt in jur de 20-25 de locuri din cate am inteles – si se mai lucreaza parca la mansarda. La cabana se poate ajunge si cu masina pe un drum forestier ce vine din satul Cheia, un drum destul de bun.

Pe cer rasarisera stelele deasupra brazilor si a crestei stancoase pe care o parasisem, si galagia din curte parea asa departe, avand in vedere cat de obositi eram. Asa ca, dupa ce ne-am spalat putin la raul din apropiere, am adormit si dusi am fost, pana la ora 10 dimineata! Doar fusese o zi plina!

…

Ziua 3

…

Daca nu as fi lasat draperiile deschise dupa ce am stins lumina in camera, probabil am fi dormit pana pe la 11. Dar asa, lumina de afara ne aminteste ca si astazi avem multe de vazut, si pentru asta, ar trebui sa lasam lenevitul pentru cand ajungem acasa, daca chiar tinem asa mult la el.

Corina abia reuseste sa se dea jos din pat, si nu pentru ca i-ar fi inca somn, ci pentru ca o dor toti muschii picioarelor (si nu numai) de la efortul din ziua precedenta. Mie senzatia aceea mi se pare atat de placuta, ma face sa simt o multumire in privinta efortului facut – sa simt ca am mers serios, nu in plimbare. E ca si cand ai merge la sala si ridici si tu acolo doua serii de cate 10 repetari cu halterele goale, de 20 de kg. Pai asta e ok daca n-ai fost niciodata la sala, dar pe urma vrei sa simti niste rezultate, daca tot faci un efort. Si pentru asta trebuie sa fie efortul mai mare.

Am intrebat-o daca poate sa mearga, ne gandeam amandoi ca o sa-si mai revina dupa ce apuca sa mearga putin pe-acolo, asa ca am renuntat la ideea de a sta toata ziua degeaba.

Dupa un alt ceai cald care ne astepta gata pregatit, am incercat sa stabilim un traseu pentru mai departe. Aveam cateva variante: cea mai usoara, dar si cea mai lunga, era pe drumul forestier. Am fi mers pana am fi facut bataturi si apoi am mai fi mers destul de mult, si nu am fi vazut mare lucru pe drum – dar am fi fost in siguranta. Variantele cele mai interesante erau altele insa – una prin cheile Cheii, unde traseul nu prea e marcat, unde se merge pe firul apei si uneori poate chiar prin apa – o zona spectaculoasa despre care citisem cate ceva inainte – si motiv pentru care am ajuns pana aici la cabana. Cabanierul ne spune ca sunt cateva zone greu de trecut pe-acolo, cu cascade si bolovani mari, si avand in vedere si cat de rece e apa, ne recomanda cea de-a treia varianta, cea mai des folosita, aceea pe Brana Caprelor. Un traseu ce incepe la intrarea in chei si urca pe versantul de pe partea dreapta a acestora. Poteca e ingusta, pe marginea prapastiei, dar ne asigura ca se poate merge si ca nu sunt decat vreo 2 portiuni mai expuse, de cativa metri lungime. Pentru mine suna perfect, dar Corina cand aude de poteca pe marginea prapastiei, tresare. Ca si cand asta nu era de ajuns, vine si nenea din seara precedenta, acum mult mai treaz, care ne spune ca mai bine mergem pe drumul forestier, ca pe Brana Caprelor e incredibil de periculos, ca esti pe marginea prapastiei si abia ai loc cat sa pui un picior pe poteca, asa ingusta este! Ca el nu stia pe unde il baga ceilalti cand au venit aici la cabana, ca altfel n-ar fi mers pe acolo nici mort!

Desigur ca eu am mult mai mare incredere in spusele cabanierului, om de munte, decat a acestui barbat care e prima oara prin aceste zone si poate prima oara pe marginea unei prapastii! Dar Corina parca ar fi iarasi in Ciucas. Degeaba toata lumea spune ”nu vine ursul la cort” daca se gaseste un cioban mai cu mot care-i spune ca ”ah, da, normal ca vine ursul, ca ce stie el…” Ea asculta de vorbele cele mai pesimiste si negativiste, nu de cele ale oamenilor cu mai multa experienta si ratiune. Asta imi aminteste cum eram mai demult la coada la telecabina sa urcam la Babele, si toata lumea care cobora zicea ”vai, ce frig e pe creasta, ce vant, ce ploaie, ce ninsoare”, si se gaseste un singur om sa zica ”da de unde, e soare pe creasta” – la care tata bucuros: ”ah ce bine, e soare pe creasta!” ) Cred ca trebuie analizate lucrurile un pic mai realist in ambele cazuri, nici exagerat de optimist cand nu ai pe ce sa bazezi asta, dar nici stupid de nagativist cand… ei bine, asta nu e niciodata util.

O alta varianta ar fi fost pe triunghi rosu, intorcandu-ne pana in curmatura Comarnice, de unde coborasem in seara precedenta, iar de acolo pe poteca de sub creasta, pe care mie mi-ar fi placut mult sa merg. Dar Corina exclude varianta asta din start, nu vrea sa mai urce pana acolo, desi poteca e larga si frumoasa, pe lumina.

Pe mine ma deranjeaza gandul sa mergem pe drumul de masina, dar si faptul ca trebuie sa o conving ca pe Brana Caprelor nu e asa periculos, ca vom putea trece, ca toata lumea trece pe-acolo  - si mai mult, vom avea parte de un traseu superb! Uneori teama e ceva atat de urat si nefondat. Ea insista ca ”N-ai auzit ce a spus nenea ala? Ca e poteca ingusta, ca e super periculos” bla bla bla! Ii spun si eu ”N-ai auzit ce a spus cabanierul? Ca se poate trece, ca nu e cine stie ce, ca sunt doar cativa metri de portiune mai expusa – unde lasi rucsacul jos si treci fara, ti-l duc eu, fac doua drumuri!”

Pana la urma ii spun sa mergem pana la intrarea in chei sa vedem ce si cum, si ne mai hotaram acolo ce facem.

Directia de urmat e spre est – poteca merge mai intai prin padure cateva minute, apoi ajunge pe malul stancos al raului Cheia. Deja de aici incepe sa devina spectaculos. Peretii de stanca se ridica deasupra noastra extrem de inalti, printre crengile verzi ale catorva fagi zarim alti pereti stancosi, si raul incepe deja sa coboare vijelios formand cateva cascade frumoase si rapide.

Marcajul nostru, triunghi albastru, se departeaza insa de firul apei, spre dreapta, mergand mai intai in urcare usoara (uneori pe stanci) peste o zona plina de grohotis. In fata noastra, putin mai departe, se vede o poteca ce urca in zig-zag pana la baza unui perete de stanca, si ma gandesc ca pe acolo vom merge si noi. Traversam o portiune cu grohotis, si ii spun Corinei ca ”uite, asta era portiunea aia de care spunea cabanierul, nu-i asa grava!” – de fapt nu era nicio prapastie langa, doar o vale lina, si niciunul din noi nu crede ca la portiunea asta se referea cabanierul.

Suntem intr-o zona fara copaci, de unde vom incepe sa urcam spre baza acelui perete. De aici putem sa admiram turnurile inalte de stanca, dar si cheile Cheii – cel putin asa, ca directie. Putem sa vedem pe unde se strecoara raul, printre cei doi pereti de stanca, si vedem pana departe printre ei – nu sunt chiar atat de apropiati! E un canion foarte inalt, dar destul de larg – cred totusi ca se putea trece, in alte conditii decat ale noastre.

Urcusul pe grohotis si pamant care aluneca necesita atentie sporita, mai ales ca o mai ia cate o piatra la vale uneori. Dar ne descurcam bine, si ajungem intr-o zona draguta cu cativa copaci crescuti intre stanci.

De aici facem stanga cu grija, urcam un mal putin mai abrupt si ajungem deasupra cheilor, intr-un punct de belvedere aflat la inaltime destul de mare. Eu am urcat primul, Corina se oprise sa vorbeasca la telefon – ceea ce nu prea mi-a placut. Pana la urma nici nu trebuia sa ma astept sa ne bucuram impreuna de ceva – cel putin asa ma pot bucura singur de acel loc inconjurat de prapastii si umbrit de cativa mesteceni albi atat de frumosi! Ba pun si aparatul pe o piatra sa-mi fac singur cateva poze, din care insa nu reiese inaltimea prapastiei deasupra careia ma aflam. E greu sa redai in poze adancimea, abruptimea, cred ca niciun aparat foto nu poate bate la acest capitol, ochiul uman – o piesa de inginerie sublima daca e sa comparam cu un obiectiv foto. Sigur, ochiul nostru nu poate face zoom sau altele, dar oricum.

De aici urmeaza partea cea mai spectaculoasa, si deci, cea mai ”pe margine”. E vorba de o potecuta ingusta, dar pe care poti merge normal, e loc suficient pentru ambele picioare. Potecuta are in partea dreapta un versant abrupt de stanca, iar in stanga… prapastia imensa ce duce spre raul Cheia. Cu siguranta ar fi parut mult mai greu de parcurs si ar fi fost mult mai periculos, daca nu ar fi existat un mic ajutor! Unul natural, pentru ca nu e vorba de cabluri montate special ca sa te tii de ele. In schimb, pe marginea dinspre prapastie a potecii… cresc copaci! Adica poteca se strecoara printre peretele de stanca si niste copaci (mesteceni si brazi parca) ce cresc si mai pe margine decat poteca! Pai in felul asta nu doar ca te tii de copaci atunci cand mergi (desi nu e neaparata nevoie), dar nici nu prea ai loc sa cazi dincolo de ei – mai ales cu rucsacii nostri mari! Desigur, nu trebuie lasata garda jos, esti totusi la inaltime si pe margine, dar nu e chiar asa o zona expusa. In schimb, e o zona superba! Sa mergi pe acea poteca, simtindu-te (cum imi place mie sa spun), ”deasupra lumii, la marginea ei”. Aveam un text care se chema asa…

Nici Corinei nu i se pare greu pe aici, mai ales ca poteca merge pastrand cam aceeasi altitudine, deci se inainteaza destul de lejer.

 Urmeaza insa si o portiune mai expusa, probabil aceea de care ne spunea cabanierul. Aici poteca nu e atat de ingusta, dar traverseaza o zona inclinata acoperita de frunze moarte, pamant si pietricele. Pana la prapastie sunt vreo 2 metri pe stanga, pe malul acela inclinat. Dar se poate trece destul de usor, nu am simtit deloc ca picioarele au tendinta sa alunece, mormanul acela de frunze de pe poteca ofera totusi aderenta destul de buna.

Asa ca trecem in viteza si pe acolo, dupa care urmeaza o scurta portiune de urcat pe grohotis si pamant alunecos (ca si la inceputul traseului). Se face de aici stanga si se mai merge iar pe margine, cocotandu-ne la un moment dat pe radacinile unui copac pentru a putea trece mai departe. Erau crescute ca o scara, iesite din pamant special ca sa te poti ajuta de ele pentru a urca la nivelul urmator al potecii.

De aici pare ca zonele periculoase s-au terminat, si Corina chiar ma intreaba, incercand sa glumeasca, ”unde sunt partile alea periculoase?”, ca ei nu i s-a parut nimic periculos pana acum. Aoleu, mie nu mi s-a parut deloc amuzant! Pai daca pierdeam frumusetea asta de traseu din cauza fricilor ei irationale… si sa mai si glumesti ca si cand n-ar fi fost nimic important… hrrr!!

Poteca de aici incepe sa coboare spre padure, desi stanci inca sunt destule in jur – mai ales pe partea dreapta. Gasim insa o stanca mare pe stanga, presarata cu cativa copaci, si eu nici nu stau mult pe ganduri ca imi las rucsacul jos in poteca, si incep sa urc usor pe varful acelei stanci. Era clar un punct de belvedere, unul destul de folosit de cei ce trec pe aici – e destul de evident. I-am spus Corinei sa ma astepte acolo daca nu vrea sa urce, dar urca si ea dupa mine. Privelistea de aici e si mai frumoasa datorita soarelui ce a iesit dintre nori si a cerului albastru din unele parti. Vedem versantii inalti de pe stanga si de pe dreapta raului deasupra caruia ne aflam, si in vale, de pe marginea prapastiei, putem vedea o portiune lunga din cheile Cheii – se vede chiar si raul acolo jos! De aici nu pare deloc asa greu de trecut pe firul apei (daca dau zoom pe poza), dar probabil erau doar cateva zone mai dificile. Este oricum tare spectaculos, vazut de aici de deasupra, sau de jos din chei – daca ajungi pe-acolo.

Inspre est vedem de acum dealuri impadurite mai joase, si se zareste parca si drumul forestier unde trebuie sa ajungem noi – acela ce vine de la cabana si merge spre satul Cheia. Dincolo de el, in departare s-ar vedea Cozia, dar e cam innorat acolo. Mai spre dreapta zarim un varf tare ciudat si interesant, ca un dinte ce se ridica stramb deasupra culmilor din jurul sau. Peisajul e tare frumos de pe acest turn de stanca, si e placuta  lumina soarelui ce se strecoara printre frunzele mestecenilor crescuti chiar pe varf.

De acolo incepem sa coboram, printr-o padure frumoasa de fag, pana cand ajungem iar la baza peretului de stanca. Din cauza arbustilor si a ierburilor inalte, nu reusim sa ne dam seama pe unde se continua poteca – ar putea merge inainte, pe la baza stancilor, sau ar putea face stanga printr-un desiș scund si ars de soare. Eu caut in acea directie, si ii spun Corinei sa urce ea putin mai sus sa vada daca nu cumva se continua pe acolo poteca. Desi avansez destul de mult, pe la baza unor stanci frumoase, inclinate – pe unde parea ca ar fi o potecuta, nu reusesc sa gasesc marcajul. Dar cred ca pe aici trebuie sa fie, pare o poteca – desi mult mai putin clara decat pana atunci. Strig catre Corina sa nu mai urce degeaba, dar nu o chem inca aici – mai avansez putin pana cand ajung la primii copaci pe care zaresc un marcaj. Acolo las rucsacul si ma duc inapoi spre Corina sa o chem si pe ea. Dar nu oricum, ci catarandu-ma abrupt pe stancile batute de soare. E atat de placut, bocancii imi ofera o aderenta incredibila, ca si alte dati – desi uneori mi se parea putin imprudent ca urc asa mult fara sa ma gandesc unde voi ajunge sau cum voi cobori de acolo. Ei, nu era chiar un perete vertical, era un mal inclinat de stanca, si erau destule prize pentru maini si picioare. Era asa frumos! Ajuns in varf o zaresc si pe Corina in vale, impotmolita parca prin lastarisul acela de crengute si nereusind sa gaseasca poteca.

Mie mi se pare ciudat cum de eu am mers atat de sigur pe mine pe-acolo si ea acum e atat de dezorientata si se misca asa greu. Probabil ca si asta e ceva ce se formeaza in timp – capacitatea de a te descurca la fata locului, de a simti pe unde se continua traseul, pe unde ar putea fi o poteca… Dar Corina e doar plina de nervi, ca nu o astept, ca nu o ajut, ca nu-i spun pe unde sa mearga, ba chiar ca ”m-ai pus sa urc cu rucsacul degeaba pana acolo sa caut marcajul” (nu auzise cand i-am strigat sa nu mai urce). Uneori prefer sa tac din gura, sa ma abtin sa ripostez cand imi dau seama ca asta nu ar duce nicaieri, dar de data asta mi se pare ca a depasit chiar si limita bunului simt!! Asa ca ii strig destul de nervos ca eu am cautat de atatea ori marcajul cu rucsacul in spate in timp ce ea se odihnea, si o faceam pentru amandoi, nu doar pentru mine! Ca la fel de bine marcajul putea sa fie acolo unde urcase ea, si eu nu m-as fi plans ca am mers cu rucsacul in spate degeaba pe unde mersesem ca sa-l caut! Asa ca nu vreau sa o aud spunand o tampenie de genul asta, evident negandita, pentru ca nu e decat o dovada a incapacitatii de a-si controla vorbele in momente de oboseala sau nervi. Un alt dezavantaj al faptului ca nu esti stapan pe tine, ca nu te cunosti, ca nu traiesti ”treaz”! M-am saturat sa simt ca fara mine ea nu ar fi in stare de nimic si ca e atat de dependenta de mine. Pentru ca ar fi in stare, dar ar trebui sa se poarte ca atare si nu sa faca fara sa-si dea seama pe o mimoza rasfatata careia trebuie sa i se dea totul la nas. Si nici nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat cu noi daca eu as fi patit ceva la un moment dat pe-acolo!

Cu tensiunea de rigoare instalata iar intre noi, continuam traseul, de acum in coborare, simtind ca nu mai avem mult pana la drum. Poteca incepe si coboara din ce ce in ce mai rapid (mai abrupt), strecurandu-se printr-o padure larga de fagi printre care se strecoara si soarele caldut.

Ajungem curand la un drum forestier de pamant, si putin mai in vale zaresc si cantonul silvic Codric. Pentru a intra pe drumul forestier trebuie coborat un mal inalt de circa un metru, pe care Corina aluneca frumusel pana pe marginea drumului. O intreb ironic daca e cumva vina mea pentru ca a alunecat, si pentru ca n-am ce sa-i fac si ea nu pare sa isi doreasca sa se mai miste de acolo, ii spun ca eu cobor sa vad ce e cu acel canton, si o astept acolo. Adica la 20-30 de metri mai jos, in padurea luminoasa.  Am ajuns aici dupa circa 2 ore si 40 de minute de la cabana, si pana la drumul forestier mai se fac cateva minute. (In sens invers, indicatorul anunta circa 2 ore pana la cabana Cheia).

Casa e destul de mare, usile sunt incuiate si la intrare exista acelasi panou informativ (cu harta) ca si in alte zone ale Parcului. Intr-o parte exista o masa cu bancute, si, desi vroiam sa pregatim ceva de mancare, pentru ca nu prea mai avem apa coboram pana la drumul forestier principal – acela ce vine de la cabana Cheia si merge spre satul cu acelasi nume. La drum gasim si un parau pe margine (n-as fi folosit apa din raul Cheia, e deja prea mare aici ca sa mai fie curata) si ne instalam langa el pentru a gati o supa la primus. Nu mai folosisem primusul de prin martie, mi-era dor de ceva cald pe munte! (nu de la cabana).

De acum mergem pe drumul prafuit, dar destul de bun (pentru masini), urmarind valea raului. E liniste si pace, cand soare cand nor, si pe margine avem noroc sa mai gasim si mure! Unele chiar mari si foarte coapte! In plus, mai gasim niste bilute negre, cu frunzulite in forma de stea in jurul lor. Aveam o banuiala, pe care mi-am confirmat-o acasa, cum ca ar fi vorba despre celebra mătrăgună!

Uneori drumul e tare pitoresc, cand malurile se apropie si raul curge mai vijelios spre vale. Apoi malurile se indeparteaza si raul se calmeaza.

La intersectia cu drumul ce urca la schitul Pahomie ajungem dupa o ora, ora in care picioarele si umerii Corinei au inceput sa oboseasca, si in care eu incerc sa calculez pana unde am putea ajunge astazi. Ca variante, ma gandisem ca putem pune cortul langa schitul Pahomie (daca i-ar fi prea greu Corinei sa mai continuam), sau, daca mai putem, sa il asezam langa manastirea Patrunsa. Varianta cea mai optimista era aceea in care, urmand traseul pe la cele doua manastiri, reusim sa ajungem jos la masina pe seara.

Pana la schitul Pahomie pe indicator scrie ca s-ar face maxim o ora, urmarind marcajul cruce rosie. Pana la manastirea Patrunsa  sunt 9 km, si se fac 2-3 ore. Nu stim inca pana unde vom ajunge, dar incepem sa mergem pe drum la deal. Drumul urmeaza firul unui rau, si noi nu apucam sa mergem decat vreun kilometru, ca din urma vine un Aro cu un nene si un calugar, care se opresc si ne fac semn sa urcam. Si astfel am scutit vreo 40 de minute de mers pe jos, lucru pentru care Corina ar trebui sa fie extrem de recunoscatoare. Desi a fost un avantaj si pentru mine, care mi-as fi dorit sa ajungem la masina in seara asta si stiam ca doar daca eram singur as fi reusit. Asa insa mai sunt sperante. Drumul pana la schit prezinta mai multe serpentine, si uneori printre copaci se zaresc crestele stancoase ale muntelui.

Incinta schitului Pahomie, dar si imprejurimile, sunt tare frumoase! Bisericuta e construita langa un perete inalt de stanca, mai exista o cladire cu chilii (sunt, daca tin bine minte, 7 calugari care traiesc aici) si o poiana verde si intinsa. Ah, si sa nu uitam de multimea de flori plantate in jurul cladirilor. Inainte de intrare, pe partea dreapta ne bucuram sa vedem un izbuc – Izvorul Frumos, despre care citisem pe panouri. E un izvor ce se scurge in forma de evantai peste niste stanci inierbate, arata tare dragut.

Corina a ramas aici cat timp eu am urcat pana la bisericuta de langa peretele de stanca. Vazand ca intre perete si biserica e o crapatura pe unde s-ar putea trece, mi-am scos rucsacul si m-am strecurat in partea cealalta – ocazie cu care am putut privi in altarul bisericii printr-o ferestruica. Era asa micut…

In partea cealalta se ajunge la un balconas de lemn aflat deasupra izvorului pe care il vedeam de jos, si de aici se vede si valea de unde coboara raul prin padure, pana sa ajunga la izvor. Ma uit pe vale si… raul lipseste! Jos e apa – acolo unde e partea interesanta a izvorului – dar mai sus… frunze uscate! Atunci mi-am amintit ca e vorba de un izbuc – apa izbucneste la suprafata incepand de acolo!

La schit nu e spatiu suficient pentru a putea fi gazduiti turistii, dar se pot monta corturile undeva in zona. Noi insa urmam in continuare drumul forestier, pe marcaj cruce rosie. Ajungem astfel deasupra gradinii schitului, langa o sera unde sunt plantate rosii. De acolo putem admira o panorama a incintei – e un loc bun ca sa-ti dai seama cat de frumos arata totul aici.

Pe langa noi trece un camion de lemne, dar ezit sa-i fac cu mana, atragand-o pe Corina cu frumusetea drumului – mai ales ca acum putem admira si creasta masivului, dar si vaile impadurite uneori. Si e si soare printre nori. Pe drum copacii se apleaca dintr-o parte in alta, formand un tunel atat de verde si frumos, iar luminita din capat ne astepta parca nerabdatoare.

Ne depaseste inca un camion, mare si portocaliu, modern. Il lasam sa treaca, dar dupa cateva minute trece un al treilea, si de data asta ii fac semn. Si opreste. Ne chinuim  putin sa ne cataram in cabina cu rucsacii cei mari, dar scutim astfel inca vreo 2 km de mers pana la capatul drumului forestier. Corina s-a ales cu cateva vanatai pentru ca s-a asezat din greseala pe suportul metalic al centurii de siguranta, dar asta e! Cand am ajuns la capatul drumului forestier, deja primul camion era plin de busteni, si soferul ne spune ca nu dureaza decat vreo 10 minute sa le umple. Cata tehnologie! Erau camioane super moderne, in interior pareau nave spatiale, o multime de cadrane, indicatoare, computere etc. Multumim pentru drum si pornim mai departe pe poteca frumoasa, luminata de ultimele raze ale soarelui.

E asa frumos acolo, copacii sunt foarte inalti, ne simtim atat de aproape de manastirea Patrunsa incat e greu sa nu te bucuri de drum – chiar daca e putin in urcare. Cu toate astea, nu poti face oboseala acumulata sa dispara, si tot eu sunt cel care se bucura mai mult, pentru ca nu ma simt obosit aproape deloc. Asta pana cand ajungem in varful dealului, unde ne asteapta o casuta (troita) de lemn cu acoperisul mai mare decat constructia. Acolo e si o bancuta de lemn cu o masa numai buna ca sa faci o pauza, dar si o caruta de lemn. Cat lemn domne!

Ii propun Corinei sa dormim in acea troita, are un gardut (tot de lemn), nu au ce cauta animale salbatice pe-acolo, am fi in siguranta – asta in caz ca nu mai poate sa mearga. Dar isi da seama si ea ca mai avem putin, si cred ca dorinta de a se sti perfect in siguranta e mai puternica acum decat oboseala.

Pana aici pe poteca erau din loc in loc indicatoare metalice catre manastire. Aici am gasit unul interesant, asezat pe un copac. Sageata era intoarsa cu varful in sus, si pe ea scria frumos ”sfanta manastire Patrunsa”. Ne-am uitat cu atentie in varful copacului, dar nu am reusit sa o vedem. Ne-ar fi trebuit o scara sa ajungem pana la ea! ) Eu m-am amuzat mult de treaba asta, mai ales ca langa un alt copac din apropiere era si o scara (de lemn) sprijinita. Am intrebat-o pe Corina daca s-a uitat in acel copac, cu scara lipita de el. Mi se pare ca de multe ori oamenii nu sunt atenti la detalii, sau nu au o curiozitate constructiva, o dorinta de a descoperi mai mult… sa vezi o scara sprijinita de un copac si sa nu te uiti in copac… nu pot intelege. Sigur ca in copac nu era nimic, dar gandul era amuzant.

De aici trecem pe partea cealalta a dealului, unde mai zarim cate o casuta (sau grajd) in poienile din vale sau cate un nuc stingher. Sunt cateva curbe mari si frumoase, poteca merge lejer, si dupa o ultima portiune de urcat pe radacini de copac, iesim din padure si zarim cladirile manastirii in fata. Inainte sa intram ne oprim la un izvor amenajat, bem putina apa, apoi cedam locul catorva magarusi insetati.

Am ajuns aici dupa circa 20 de minute de la troita din varful dealului si aproximativ 7 ore si jumatate de cand am plecat dimineata de la cabana. Era deci in jur de ora 18.30.

La manastirea Patrunsa nu pot primi gazduire decat barbatii, dar exista un loc amenajat pentru corturi. Aici sunt mai multe cladiri, casute tare frumoase, micute si cu aspect primitor, romantic, intr-un decor atat de frumos! Biserica e mare, si langa ea mai e o cladire ciudata, inalta dar ingusta. Dupa ce mai avansam putin pe poteca, trecand pe langa toate aceste constructii, avem vizibilitate si spre Curmatura Builei – locul pe unde urcasem in prima zi.

De aici nu ne ramane decat sa incepem coborarea spre masina. O coborare destul de lunga, dar pe care o facem destul de rapid. Padurea e tare frumoasa, iar poteca foarte evidenta. Marcajul (cruce rosie) e vizibil, si de fapt, acesta este traseul cel mai folosit pentru a ajunge la manastire. Cu masina nu se poate urca pe nicaieri. Coborand, ne mai oprim o singura data intr-un  loc cu vizibilitate spre creasta muntilor, loc unde arunc la vale prin padure cateva pietre. Incredibil cat de mult se duceau in jos, nu mi-a venit sa cred! Le auzeai lovindu-se de stanci pana departe in vale – imi pare rau acum ca nu am cronometrat. Apoi continuam prin santurile de pamant argilos create probabil de apa in mijlocul potecii. Si ajungem la masina dupa circa o ora de la manastire. Nu am avut nevoie de frontale, era inca lumina cand am ajuns.

Stabilisem sa dormim in masina, undeva pe marginea drumului, ca ziua urmatoare sa mergem prin cheile Bistritei, la manastirea Arnota, aflata sus pe deal si poate si pe circuitul ”ecologic” realizat de administratia Parcului National Buila Vanturarita.

Dar pentru ca ziua a 4-a am scurtat-o pentru ca nu ne mai simteam deloc bine unul cu celalalt, nu mai spun decat pe scurt:

Manastirea Arnota e sus pe deal, se poate urca pana acolo cu masina. E un loc tare linistit si frumos, iar peisajul spre vale ramane frumos, in ciuda carierei de piatra aflata in partea stanga.

Cheile Bistritei, pe unde se poate merge si cu masina, nu ne-au impresionat deloc. Portiunea stancoasa si ingusta tine doar cateva zeci de metri, apoi ramane doar drumul forestier care merge pe langa apa – in timp ce versantii se indeparteaza. E drept ca peretii sunt extrem de inalti si abrupti, spectaculosi – dar cam atat. Mai sus insa am gasit o pestera, pe partea stanga, si am urcat pana la ea. Acolo ne-a placut, gura pesterii e larga si verde, dar accesul e anevoios – e un mal abrupt de pamant. In interior se poate merge o portiune larga, dar apoi e nevoie de lanterne. Noi am avut, asa ca am intrat pana in cele mai inguste crapaturi, a fost foarte interesant!

La pestera liliecilor n-am mai ajuns din motivul amintit mai sus, si nici traseul ecologic nu l-am terminat, Corina mergea foarte incet si am considerat ca nu are rost sa pierdem timpul in starea in care eram, gandindu-ne ca si cheile Costesti sunt la fel ca si cheile Bistritei – avand in vedere ca prin ele trece si drumul forestier. E posibil sa fi fost mai spectaculoase, dar va trebui sa aflam asta pe cont propriu in viitor, cand vom reveni cu sentimente mai placute.

…

Se pot trage multe concluzii in urma acestei excursii. Unele sunt referitoare la munte, la Parcul National Buila Vanturarita – despre care am simtit ca e cel mai frumos munte unde am fost pana acum! Cu o creasta superba, asemanatoare cu cea a Pietrei Craiului, cu un traseu spectaculos si dificil uneori, cu cheile Cheii si Brana Caprelor – o portiune de traseu incitanta, traita ”pe margine”. Dar si cu locuri ce au o incarcatura spirituala deosebita – manastirea Pătrunsa si schitul Pahomie. Nu mai spun de poienile cu nuci si casutele de lemn bune pentru adapost – ele sunt cirese pe un tort de piatra ce are ca lumanari  o multime de brazi inalti. Si mai sunt o multime de locuri pe care nu le-am vazut!

Exista insa si concluzii referitoare la importanta alegerii persoanelor cu care mergi pe munte sau a traseului. Sunt multe lucruri de invatat despre asta, si eu cu siguranta am invatat cate ceva cu aceasta ocazie. Si nu, cel mai important lucru ce mi-a ramas in minte acum nu e ca ”mai bine merg singur si gata!” Doar pentru ca mersul in doi a fost de data asta asa cum a fost, nu inseamna ca tot timpul va fi asa. Alte dati a fost (si va fi) mai bine.

Dar e important sa stii alaturi de cine pleci la drum, si la fel de important e sa stii cat mai multe despre acel drum pe care vei merge. Voi incerca in viitor sa nu mai merg pe trasee pe care nu le cunosc cu persoane despre care stiu ca sunt mai slab pregatite decat mine. Chiar daca asta inseamna ca acolo unde voi merge insotit, s-ar putea sa trebuiasca sa las acasa o parte din bucuriile pe care muntele mi le poate aduce. Incercand sa ma concentrez mai mult pe dorinta si ceea ce simte persoana de langa mine, si mai putin pe ceea ce-mi doresc eu. Pentru ca nu mi-a placut persoana care devenisem, mai ales cand stiu ca lucrurile pot fi mult mai bune decat atat! Dar inainte de a astepta ceva de la altii, trebuie sa schimbi ceva la tine in primul rand – astfel incat tu sa devii mai bun, mai cald, mai intelept. Daca nu pe moment, macar dupa aceea, analizand lucrurile la rece. Pentru ca, asa cum imi place mie sa spun, ”nu dragostea trebuie condamnata pentru erori umane”.  Si poate candva voi gasi o persoana alaturi de care sa pot sa simt ca intr-adevar fericirea impartita la doi… creste!

Cat despre Corina, chiar si in timp ce mergeam trageam concluzia (pe care i-o spuneam si ei, mirandu-ma ca nu o spune ea) ca eu nu sunt o persoana potrivita ei, nu cu mine ar trebui ea sa mearga pe munte. Ci cu persoane mai asemanatoare ei, care isi doresc sa mearga pe munte ocazional, care vor sa faca si pauze mai lungi si mai dese, care nu vor sa faca trasee dificile de 10 ore cu rucsaci mari in spate. Pentru astea trebuie mai intai sa cresti, din mai multe puncte de vedere. Iar daca nu faci ceva pentru a-ti imbunatati conditia fizica si psihica, poti oricand sa mergi ”la bai, in statiune” – ca sa ajungem la cealalta extrema. Dar Corina spune clar ca nu-si doreste asta (dar sa vorbesti e usor).

E  interesant insa faptul ca ea nu si-ar dori deloc sa mearga pe munte alaturi de persoane asemanatoare ei din punct de vedere al pregatirii fizice si psihice, ci, chiar si acum, (inca) isi doreste sa mearga cu mine! De ce? Poate pentru ca mergand cu cineva aflat oarecum la egalitate cu tine, sansele ca tu sa evoluezi in vreun fel sunt mult mai mici. In schimb, mergand cu cineva mai bun decat tine, care te poate trage in sus, sansele sa inveti ceva si sa cresti sunt mai mari. La fel si sentimentul de siguranta dar si intensitatea trairilor. Dar daca e asa, atunci revin la ce spuneam la inceput: de ce as vrea eu sa merg cu cineva alaturi de care nu simt ca as putea evolua in vreun fel? Din dorinta de a cunoaste mai bine acea persoana? Da, e un motiv bun, mergand pe munte cu un om il poti cunoaste mult, mult mai bine decat iesind cu el la un suc. Sau poate din speranta ca acea persoana are in ea ceva mai mult, ce nu se vede la prima vedere? Sau doar din dorinta de a-i face o bucurie? Sau poate lucrurile sunt mult mai simple decat atat, si mergi la munte pentru aer curat si peisaje frumoase. Fiecare ar trebui sa stie pentru el ce si cum. Dar daca ma simt mai in siguranta si mai bucuros sa fiu pe munte atunci cand sunt singur decat atunci cand sunt cu cineva, atunci cu siguranta nu am ales persoana potrivita cu care sa merg pe munte. Sau cel putin… pe un anumit traseu.

O influenta mare insa in felul in care eu m-am simtit si m-am purtat in aceasta excursie a avut-o faptul ca aveam de la Corina niste asteptari. Pentru ca o cunosteam, pentru ca ii repetasem o multime de lucruri inainte pe care vedeam ca nu le-a bagat la cap. Pentru ca, dupa ce de multe ori inainte trasesem de ea si incercasem sa o ajut sa evolueze din anumite puncte de vedere (ce tin de psihic, de caracter), vedeam (nu pentru prima oara) ca ii intrasera pe o ureche si-i iesisera pe alta.  Pentru ca nu simteam nicio miscare din partea ei spre ceva mai bun. Un fel de ”da, da, am inteles, acum hai sa ne uitam la televizor”.

Daca nu as fi avut asteptari de la ea probabil mi-ar fi pasat mai putin, si atunci as fi fost mai ingaduitor cu ea si as fi ajutat-o mai mult. 

Nu e de ajuns sa stii sau sa spui niste lucruri, sa iti dai seama ca sunt rele sau bune, trebuie sa iti insușești dorinta de a le discerne si capacitatea de a le controla – atat cat tine de tine, daca nu mai mult. Chiar daca la inceput poate exista ceva din exteriorul tau care sa trezeasca ceva in tine, si asta te aseaza pe un drum spre ceva mai bun, trebuie sa ajungi la stadiul in care sa simti ca drumul acela e o parte din tine, esti tu pe el si el in tine, te reprezinta – si totul depinde de tine. Altfel n-ai decat sa mergi haotic prin viata fara sa stii cine esti si ce vrei.

Si uneori ajungi intr-un punct in care simti ca-ti pierzi timpul degeaba, pentru ca nu mai poti face tu nimic ca sa schimbi ceva in bine, si totul depinde de celalalt. Vorba aceea – ”invingatorii nu renunta niciodata. cei care renunta repede nu inving niciodata. dar cei care nu inving niciodata si nici nu renunta sunt niste idioti”. Trebuie sa stii sa te retragi cu fruntea sus uneori, atunci cand realizezi ca ai ajuns in acel punct – in care ai facut tot ce tinea de tine dar nu a fost de ajuns si nu mai ai ce face. Apoi fiecare va fi liber sa evolueze mai departe pe cont propriu – dupa masura dorintei sale. A dorintei, nu a capacitatilor, pentru ca potential are toata lumea.

Cert e ca muntele te poate pune fata in fata cu tine insuti, iti poate scoate la iveala calitati si defecte, temeri si limite pe care nu stiai ca le ai –  si iti ofera in felul asta sansa sa schimbi ceva in bine, sa evoluezi. Dar chiar daca iti da ceva, in rucsac nu-ti baga. Si nu mereu gasesti pe cineva care sa te poata ajuta sa cresti, sau care sa-si doreasca sa faca asta. Si-atunci…  mergem la bai in statiune sau ne punem niste semne de intrebare?

…

Ioan Stoenică, 10 – 30 septembrie 2010.

…

Ps – sunt tare multumit de faptul ca am reusit sa scriu acest text evitand toate cacofoniile pe care numele Corinei mi le-a scos in cale! )

Ps 2 – imi dau seama ca acest text poate starni controverse si discutii care mai de care mai aprinse, mai contradictorii si mai inutile – si nu ma intereseaza asta. Daca cineva a avut ceva de invatat din acest text mi-ar placea sa stiu, daca aveti vreun sfat pertinent venit din dorinta de a face un bine, la fel. Dar altfel, e vorba de gandurile si emotiile mele, descrise asa cum le-am simtit - si daca nu ati fost niciodata in situatia mea si nici nu ati depus efortul sa scrieti 30 de pagini in care sa descrieti astfel de trairi, atunci nu prea ma intereseaza sa dau lamuriri suplimentare. Decat in masura in care ele pot fi de folos cuiva.

… 

Albumul cu poze e aici:

http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/ParculNationalBuilaVanturarita?feat=directlink

About these ads