Splendoarea de smarald din Cindrel

De ceva vreme am placuta surpriza de a simti ca fiecare munte nou pe care il urc, e mai frumos decat precedentul. Fiecare pare sa aiba de oferit ceva mai bun, chiar daca uneori iti vine sa spui ca ”ce poate fi mai frumos de-atat?”. Poate se schimba anotimpul, momentul, sau poate doar eu devin cumva mai… potrivit. Poate tot ce se adauga in mine cu fiecare excursie pe care o fac, contribuie cumva la infrumusetarea excursiilor viitoare. Astfel incat dorinta de a descoperi, de a vedea, de a simti – creste. Si crescand, imi da voie sa iau parte la frumusetea naturii si a muntilor, descoperindu-le pe toate din ce in ce mai frumoase. Facand sa creasca astfel si dorinta de a ajunge in locuri unde n-am mai fost, pentru a descoperi munti pe care nu i-am cunoscut niciodata.

Asta poate ar fi trebuit sa fie concluzia la excursia pe care am facut-o singur in masivul Cindrel, dar, oricat de mult imi plac concluziile, si ceea ce ai de invatat in urma lucrurilor pe care le faci, prefer inceputurile. Pentru ca nu toti oamenii stau sa analizeze ce li se intampla pentru a trage niste concluzii care sa le fie utile, dar poate ca toti ar trebui sa stie ca un nou inceput… e oricand posibil. Si nu-i ”sfarsitul lumii” lor chiar atat de intunecos, daca alegi sa iti dai seama de partile sale bune, si faci ceva pentru a transforma sfarsitul… intr-un inceput. Iar in cazul meu… un nou inceput inseamna momentan un munte nou – o parte nouă din țara mea.

Fiind la Sibiu cu ocazia unei expozitii de pictura a tatalui meu , in cadrul careia am expus si eu o serie de fotografii (expozitia e deschisa pana pe 14 iulie in sala mare a primariei, chiar in Piața Mare), am profitat pentru a urca si in muntii Cindrel – aflati la vreo 30 de km de Sibiu.

Analizand inainte harta, am hotarat ca cel mai bun punct de plecare e statiunea Păltiniș, care e destul de sus si unde se poate ajunge cu masina. Legat de asta, desi e un avantaj sa mergi cu masina, ca poti ajunge mai aproape de munte si la intoarcere nu trebuie sa astepti trenuri/microbuze etc, plus ca poti lasa o parte din bagaj la masina – mi se pare  totusi un mare dezavantaj pentru ca te obliga sa te intorci de unde ai plecat. Si uneori asta nu e asa usor, mai ales daca nu vrei sa te intorci pe acelasi traseu, sau daca vrei sa te intorci prin Timisoara! (adica sa cobori in o cu totul alta parte) :))  Desi merg cu masina destul de rar cand vreau sa urc pe munte (singur nu e avantajos), de multe ori atunci cand o fac, imi doresc sa nu fi depins de ea. Poate mi-ar trebui un sofer :))

Statiunea Păltiniș este cea mai veche statiune montana din tara (1894) si in acelasi timp este si statiunea aflata la cea mai mare altitudine (1442m). Dar pentru mine, ea reprezinta intr-un mod mai mult comic decat profund, o adevarata intoarcere la origini… Incerc sa-mi amintesc  hotelurile, brazii, tufele de afine… dar nu reusesc. Pentru ca incă nu eram nascut atunci cand am fost aici. De fapt… la Păltiniș au fost părinții mei in luna de miere dupa ce s-au casatorit, si, desi nu-mi doream neaparat sa stiu, tata a tinut sa precizeze ca intr-una din poienile din padure, printre tufe de afine… Dar mai bine ma opresc, pentru ca nu vreau sa-mi imaginez. Sa spun doar că dupa 9 luni se născu un băiețel frumoooooss… si cu dor de ducă (aparut totusi mai tarziu).

De la capatul soselei, unde e si statia de telescaun, pornesc spre poiana Găujoara – marcaj cruce rosie. Padurea e invaluita de ceața umedă a diminetii, dar poteca merge lin, lasandu-te sa privesti linistit printre copaci. Iese apoi si soarele, care se strecoara printre crengi, luminand ferigile si facand pâraiele ce taie poteca sa straluceasca. Ma uimeste, atunci cand ma opresc sa fac cate o poza, cat de linistita e padurea. Se aud pasarele ciripind, dar imi pare foarte,  foarte calma si linistita. Departe de civilizatie, de șosele, de zgomote – sa-mi amintesc in viitor sa ma opresc mai des sa ascult linistea padurii. E un sunet minunat!

Dupa circa 50 de minute ies la lumina, pe iarba inalta si verde din poiana Găujoara. Aici e o intersectie, spre stanga se merge spre poiana Muncel, pe marcaj punct albastru (1h), iar in sus se continua traseul nostru spre saua Batrana si varful Cindrel. Marcajul nu se vede prea bine in poiana, asa ca in loc sa merg drept in sus pe o imitatie de drum, am facut dreapta pe un drum mai evident dar putin mai ocolitor. Ajungea tot acolo, facand o curba mare la stanga,  pe langa mai multi puieti de brad (daca cititi acest text peste cateva zeci de ani, sa nu va lasati indusi in eroare de faptul ca nu gasiti puietii de brad respectivi).

 Aici am intalnit si un copil care ”conducea” o caruta la vale, asa ca am profitat sa-l intreb de traseu. M-a uimit cat de bine stia si care e saua Batrana, si care sunt marcajele… ”mergeti incolo in sus si o sa vedeti un indicator… e un plus rosu… si patratul e alb!” Ii multumesc si-mi spune ”saru-mana”, apoi se intoarce putin sa mai completeze ceva… ”de langa stana aia unde sunt niste caini, mergeti tot inainte si se vede un varf – dincolo de el e saua Batrana… Saru-mana”. Foarte tare. Pe viitor sa tin minte sa iau cu mine o ciocolatica special pentru astfel de ocazii.

Pana la saua Bătrâna peisajul parca e facut special sa te incite dar si sa te enerveze in acelasi timp. Sa te faca sa-ti doresti mai mult, sa vrei sa descoperi mai repede ce se ascunde dincolo… pentru ca de unde esti… nu vezi decat un preview, o mostra din ceea ce s-ar vedea mai de sus. Desi se vad vai frumoase spre nord, pe dreapta potecii, iar in urmă depresiunea Sibiului si cabanele din Păltiniș, parca e ceva ce nu te lasa sa te bucuri complet de peisaj. Sunt copaci care obtureaza privirea in unele parti, un deal care nu te lasa sa vezi prea departe in alta parte… si atunci parca mai mult creste dorinta sa ajungi mai sus, in punctul acela din creasta de unde pare ca se va vedea totul de jur imprejur. 

Si nici nu e departe de adevar asta, pentru ca peisajul devine din ce in ce mai frumos pe masura ce inaintezi. Ultimii brazi ii parasim mergand pe o poteca pavata cu dale de piatra, si curand ajungem in șa. Un loc tare frumos, cu o poiana plina de flori albe si moi, ascunsa intre jnepeni. Am ajuns aici dupa mai putin de 2 ore de cand am plecat pe traseu.

Privelistea imi e obturata insa la departari de nori albi, dar unde sunt eu e un soare asa de placut… Si, pentru ca am intrat in traseul de creasta (banda rosie), pot vedea drumul de caruta pe care voi merge si eu, pana mai departe – acolo unde urca spre varful Rozdești.

Un indicator din sa ne anunta ca pana la refugiul Cânaia s-ar face 2 ore, pana la cabana Oasa (in capatul vestic al crestei) 7-8 ore, iar pana in Cisnadie circa 10 ore.

Alimentez cu apa de la unul din izvoarele ce se scurg la vale trecand chiar peste drum, si pornesc entuziasmat mai departe, mergand spre vest (creasta e orientata pe directia est-vest). Drumul merge lin o portiune, apoi coboara in saua de sub varful Rozdesti – pe care trebuie desigur sa urcam si noi. Un prim urcus mai abrupt, in bataia soarelui. In valea de pe dreapta zaresc o turma de oi si aud cativa caini latrand, si, desi urcusul e obositor, bucuria de a ajunge in varf imi da forta sa merg mai departe. Ma abat putin din poteca pentru a inspecta in valea din stanga o casuta de lemn darapanata. Nu ma mai duc insa pana langa ea, pentru ca deja nu-mi pare un adapost prea bun sau sigur.

Din varf peisajul devine superb, cu deschidere spre creasta muntilor Cindrel si varful cel mai inalt, dar si spre muntii Lotrului, a caror creasta lunga si frumoasa e asezata paralel cu creasta pe care merg eu, pe stanga, dincolo de valea Sadului. Incerc sa-mi clarific mai bine ceea ce se vede, sa stabilesc privind harta care e varful Cindrel, ce varfuri din Lotrului se zaresc acolo atat de ascutite… Nu reusesc sa-mi dau seama de toate acum, dar am timp!

Privesc si in urma si deja pare ca saua Batrana a ramas departe. In fata insa ma atrage si creasta Cindrelului, pe unde stiu ca voi merge, si creasta muntilor Lotrului – unde ma gandesc serios sa ma duc a doua zi – mai ales ca vad pe harta o poteca de legatura, de la varful Cindrel la varful Șteflești.

Pana sa cobor in saua Serbaniei, incep sa latre spre mine cativa caini de stana. Eu ma opresc linistit sa fac niste poze, sa ma bucur de peisajul superb – cu norisori din aceea de care-mi plac mie mult… Cativa caini ajung aproape de mine, dar pentru ca nu-i bag in seama si pentru ca stau pe loc, se opresc si ei mai la distanta, asteptand sa vada ce ganduri am. Dupa ce termin pauza, bag aparatul in geanta, iau betele in maini si ma pregatesc sa pun iar in aplicare metoda ”cainii latra, Ioan trece!”.

N-apuc sa merg mult ca vreo 5 caini incep sa ma latre – pastrand parca totusi o oarecare distanta, pentru ca eu ma opresc si incep sa le vorbesc autoritar/sictirit. Ba scot si aparatul sa-i filmez, dar ce sa filmezi, ca doar vreo 2 mai latrau si ceilalti se cam indepartasera. Mi-a parut rau ca am oprit aparatul apoi, pentru ca nu am apucat sa pornesc iar la vale, ca apare o pricăjiciune de caine din ala mic si furios, care, latrand la mine insistent si violent, ii intarata si pe ceilalti sa sara pe mine! Ma trezesc acum cu nu mai mult nu mai putin de 8 caini in jurul meu – pozitionati strategic pe toate partile, la un metru distanta de mine. Daca intindeam piciorul puteam sa le si dau una peste  bot. Poate daca aveam clapari in picioare :)) Asa ma multumesc sa misc betele de trekking cu putere dintr-o parte in alta, pentru a nu le permite sa se apropie mai mult – si ma rasucesc cand spre-o parte cand spre alta, pentru a-i tine pe toti sub observatie. Adevarul e ca m-au cam luat prin surprindere, nu ma asteptam sa mai ma latre, credeam ca ne imprietenisem :)) Ce prieteni prefacuti! Ca de obicei insa, mersul usor cu spatele functioneaza, betele de trekking sunt extrem de utile – nu doar pentru a-i tine la distanta, dar si pentru a-i directiona oarecum, si pe masura ce ma indepartez, unul cate unul cainii isi pierd interesul si se retrag. Mama lor de caini!

Ma intreaba lumea ”si ciobanu nu facea nimic?”. Pai ciobanii de multe ori sunt prea departe pentru a putea face ceva, cainii vin fugind spre tine de cum te simt. As putea face o intelegere cu ursii in cazul asta – eu atrag cainii, ursul fura oaia linistit, si impartim prada! Ciobanii mai striga dupa ei, dar nu pot nici sa alerge sa-i opreasca. Oricum, in general e valabil – cainele care latra nu musca. Iar eu ma gandesc ca intr-o situatie din asta ma bucur ca sunt singur, ca daca mai eram cu cineva, vreo fata incepatoare sau mai slaba de caracter, mi-ar fi fost mai greu sa o protejez – cu tot planul de ”stam spate in spate!”. Ca daca te impiedici sau o iei la fuga (pentru ca nu te poti controla si nu stii ce sa faci), s-ar putea sa o patesti. E asa minunat sa-ti poti pastra calmul…

Uit repede intalnirea cu blanosii si-mi vad de acum iar de frumusetea peisajului. Varfurile ascutite de pe creasta din stanga sunt atat de frumoase, si le identific in cele din urma ca fiind varful Conțu Mare si varful Balindru Mare, ambele avand peste 2000 de metri altitudine. Imi doresc tare mult sa ma intorc pe acolo a doua zi, dar inca nu ma hotarasc in acest sens.

Ajung la o intersectie, unde poteca de creasta merge usor spre dreapta, spre varful Cindrel (1,5h), iar  o alta poteca, marcata punct rosu, merge la refugiul Cânaia (1h) – situat pe partea sudica a crestei, intr-o poiana mare la marginea padurii. Hotarasc sa trec si pe la refugiu, sa vad  in ce stare este, care sunt conditiile – ca ma gandesc ca nu ma voi intoarce a doua zi tot pe-aici.

Pana la refugiu poteca merge destul de lin, uneori intrand pe la marginea unei paduri de brazi – e o poteca tare frumoasa – inconjurata de verde. Intre timp norii au devenit cenusii, si acum a inceput si sa picure. Imi pun pelerina si merg  mai departe, sarind peste păraiele ce traverseaza poteca.

Intr-o poiana gasesc un om odihnindu-se pe iarba. Fusese la cules de rododendron, ceea ce ma mira, ca eu n-am vazut nicio floare pe toata creasta pana aici. Bine, nici nu trecusem de 2000 de metri altitudine, pe-aici deja s-a trecut. Îmi arata singura floare alba de rododendron pe care a gasit-o in 30 de ani de cand merge pe munte, apoi imi povesteste ca a dormit chiar pe varful Cindrel, in aer liber, sub o tufa de jnepeni – ca era cam vant. Si el prefera sa mearga singur, si imi spune ca singur ar putea merge de la Paltinis la Petrosani intr-o singura zi – de dimineata pana dimineata urmatoare. E ceva distanta, iar eu ma bucur ca nu sunt nevoit sa ridic din umeri, pentru ca stiu despre ce vorbeste (adica am in  minte traseul respectiv – care traverseaza toata creasta Cindrelului, trece in muntii Sureanu si de acolo coboara in Petrosani). Se plange putin de faptul ca oamenii mai rup stalpii de marcaj si ca inainte erau mai multe cabane pe munte. ”Acum s-au distrus aproape toate, si nici lumea nu mai vine pe munte ca atunci…”

Ajung si la refugiul Cânaia, dupa circa 3 ore si jumatate de mers de unde lasasem masina. Un catel micut si negru ma latra disperat, genul caruia  iti vine sa-i dai un  bobârnac cu degetul de la picior sa se duca rostogolindu-se mai incolo, sa te lase in pace. Dar am bocanci in picioare.

In refugiu e un batran cu parul scurt si ochii albastri, care pare sa zambeasca mereu atunci cand vorbeste. Il cheama Udrea Ilie, are vreo 75 de ani si e cabanier aici de vreo 30. Refugiul functioneaza in regim de cabana, iar cazarea costa 20 de lei de persoana, in paturi nu prea confortabile, dar care mi s-au parut totusi destul de curate. La fel si camerele – doua dormitoare cu soba cu lemne, sala de mese  si bucataria unde dormea nea Ilie.  

Ma asez la o masa pentru a manca un sendvici si un castravete, incercand sa ignor fumul de tigara. La cat fumeaza nea Ilie, nici nu ma mir ca tuseste atat. I-am si spus! N-am stat insa prea mult de vorba pentru ca eu imi doream sa ajung pe varf, sa pun cortul pe-acolo pe undeva. Era aproape ora 2, si batranul imi spune ca o sa ma prinda ploaia pe Cindrel. Sunt constient, dar am pelerina de ploaie, nu vreau sa pierd jumatate de zi din cauza asta.

Dupa ce trec de un tarc pentru oi, ajung intr-un punct de unde zaresc varful Cindrel. Sub el incepe si se vede tot mai mult din Iujbea Rășinarului, o vale adanca (un circ glaciar sau ceva) plina cu jnepeni.

Dupa 30 de minute de la refugiu ajung in saua Cânaia, unde ma intampina cateva panouri cu informatii despre rezervatia Iezerele Cindrelului, dar si sageti indicatoare si chiar o harta a zonei. De aici pana la varf se mai fac 30 de minute – sunt doua portiuni de urcat despartite de o alta sa – saua Cindrel. De unde cobor putin spre dreapta pentru a vedea in vale, un lac incredibil de frumos si de verde: Iezerul Mare.

Nu stiu ce sa fac, sa cobor la lac, sa urc spre varf, cert e ca trebuie sa ma hotarasc rapid – norii sunt din ce in ce mai negri, si mi-e frica sa nu inceapa sa fulgere cand sunt eu pe creasta. Daca as cobori la lac, probabil n-as mai ajunge pe varf, ar fi mult de urcat inapoi – daca ma duc la varf, as putea sa cobor la lac pe undeva pe partea cealalta a lui, asa ca plec spre varf.

Pana sa ajung in  punctul cel mai inalt, incepe sa ploua. O ploaie cu mazariche, vad bobitele albe cum ricoseaza din iarba in toate partile, dar asta nu-mi creaza  niciun disconfort – doar ca nu mai pot sa pozez prea usor, ca mi se uda aparatul. Se aude si cate un tunet infundat, dar inca nu par sa fie asa aproape. Marcajul inca se vede, chiar daca ceata a inceput sa ma invaluie, iar pe varf se zaresc vreo 2 cruci si cateva indicatoare, e greu sa-l ratezi. Ajung astfel la 2244 de metri altitudine, pe un varf ce pare mai mult stadion de fotbal decat varf. In sensul ca e un platou destul de mare, si mai sunt si bolovani multi presarati pe margini, ca niste  tribune. Pentru ca ploaia s-a intetit, m-am adapostit putin langa un  bolovan, si astfel  sunt mai protejat. De pe pelerina se mai scurg insa siroaie de apa pe pantaloni, si o simt ca e rece. Ma gandesc ca poate se va opri, dar daca nu, ce pot sa fac? Sa pun cortul aici? As putea, vroiam si sa testez cortul cel nou (Ferrino Bivy) in ploaie, dar si dormitul fara sac de dormit (doar cu suprasac). Dar nu daca e risc de fulgere. Si este.

Mai fac o tura pana la indicatoarele de pe varf, harta mea e veche si ma simt putin debusolat – nu stiu in ce parte ar fi mai bine sa cobor in situatia asta – cu ploaie si tunete. Nu-mi venea parca nici sa pun cortul intr-o vale, mai ales ca deja sunt ud, si cortul ala micut nu-i asa comod de folosit pe timp de ploaie – ca nu te poti schimba de haine in el (n-ai loc, decat poate cu greu). Ma hotarasc sa ma intorc la refugiul Cânaia, unde sa stau linistit si peste noapte, si eventual a doua zi pot reveni aici pe varf, pot vedea lacul linistit – iar daca va ploua – ma pot intoarce mai usor la Paltinis de acolo. Bun plan!

Problema a aparut de cum am inceput sa cobor de pe varf, pe aceeasi parte de unde venisem. In partea aia parca e noapte, norii sunt atat de negri in jurul meu incat nu lipsea decat un tunet ca sa ma faca sa-mi doresc sa intru in pamant sau sa arunc betele de trekking din maini (chiar daca au maner de cauciuc). Si tunetul a venit, desigur. Incep sa ma gandesc ca am facut o greseala sa merg in partea asta, unde norii sunt mai puternici, mai josi, mai multi. Dar acum nu-mi ramane decat sa incerc sa cobor cat mai repede din creasta! Am pierdut si marcajul, dar directia n-o pot pierde. Ma trezesc insa pe marginea prapastiei, Iujbea Răsinarului, care e pe dreapta – si asta ma sperie si mai tare! Daca ma loveste un fulger si cad in rapa aia, nu ma mai gaseste nimeni in veci! Cel putin asta e senzatia… Incerc sa revin mai spre stanga, sa intru in marcaj, sa stau mai departe de prapastie, dar si departe de creasta, si in toata invalmaseala, cu toata udatura care intre timp mi-a intrat si in bocanci, eu ma opresc o secunda pentru a face o poza cu cateva  flori de rododendron. Am sursprins insa mai mult negura ce ma inconjura decat florile.

Apoi fugi la vale! Numai ca nu e chiar vale, pe portiunea asta imitatia de poteca ce se strecoara printre tufe de rododendron si de afine, pe marginea prapastiei, merge orizontal.  Deci sunt practic in zona expusa, de creasta. Pana cand fac stanga putin mai mult si reintru in poteca marcata, si de acolo incep sa cobor in saua Cindrel.

Imi faceam probleme serioase ca e posibil sa n-ajung la refugiu – din cauza fulgerelor – chiar daca tunetele se auzeau destul de rar, si nu chiar langa mine. Nu-i totusi placut sa te gasesti intr-o astfel de situatie – oricum, nu poti decat sa mergi mai departe – nici sa stai pe loc nu-i o solutie asa buna, mai ales in spatiu asa deschis cum era acolo. Ma gandeam ca as putea sa ma bag intre jnepeni in vreo poiana, cu cate tufe arse de fulger erau pe-acolo, poate ar fi tras fulgerul la jnepeni nu la mine. Dar mai bine merg spre refugiu.

Bocancii au atata apa in ei incat mi-e frica sa ma opresc brusc, sa nu se produca fenomenul de acvaplanare si sa-mi iasa piciorul afara prin ei, rupandu-i :))  Ajung si in saua Cânaia, si reintru in poteca aceea ce coboara lin, apoi putin mai abrupt, spre refugiu. Trec si de casuta unei stane, aflate pe partea stanga, si zaresc refugiul in vale. Mai am putin pana la el, dar nu ma bucur inca de liniste si pace. Abia cand bat la usa si-mi deschide nea Ilie si reusesc sa ma vad in interior, abia atunci pot sa simt si sa ma bucur de faptul ca sunt in siguranta…

Am ajuns la refugiu in circa 30 de minute de la varf – e incredibil ce viteza iti poate da o situatie din asta de pericol, desi nu trebuie scazuta atentia din cauza grabei – poti oricand sa calci stramb, sa-ti rupi un picior, sa aluneci in vreo gaura…

Mi-am spus atunci sa am grija pe viitor sa nu mai plec cand stiu ca se apropie ploaie, desi de multe ori prognoza anunta ”posibile descarcari electrice” care de fapt nu apar, ba uneori e mai  mult soare decat  nor. Dar la fata locului daca stii sa citesti norii, poti face o alegere mai inteleapta si mai putin riscanta.

…

La refugiu e liniste. Pana si cainele cu chef de joaca de afara s-a adapostit pe undeva, si asculta ploaia. Eu scot de pe mine hainele ude – in principiu tot ce am – si le intind in bucatarie pe sarma, sa se usuce langa soba. Am fost inspirat sa tin restul de haine in pungi de plastic, astfel incat am acum cu ce sa ma schimb. Rucsacul il pusesem pe sub pelerina, dar tot e ud in unele locuri. La fel si izoprenul, care iesea in afara. Husa de plastic in care tineam harta s-a crapat pe margini de la atatea indoiri, asa ca acum harta e umeda in cateva locuri. O intind insa si pe ea pe un pat, daca nu o ating poate se usuca fara sa se rupa. Asez frumos si aparatul foto la svantat, ma surprinde in continuare ca n-a patit nimic, desi nu-i prima oara cand il ploua sau il ninge.

Nea Ilie se ofera sa-mi faca focul in camera, dar la inceput am zis ca nu e nevoie – ma gandeam ca nu e chiar asa frig, si am suprasacul in care sa dorm (inca mi-ar fi  placut sa-l testez), si pături cu care sa ma invelesc.  Dar pana la urma nu strica un foculet care sa incalzeasca putin camera, asa ca, folosind putin rumegus imbibat in motorina, focul se aprinde imediat. Lemne sunt destule, insirate pe marginea camerei, sub paturi.

Ploaia de afara a devenit de acum absolut minunata. Stau pe o bancuta in sala de mese si ma uit pe unul din geamurile mari, sa o privesc. E atat de plăcut! Te umple de o multime de sentimente, de liniste, de melancolie, de bucurie ca esti in siguranta, dupa ce ai facut cunostinta cu ea trecand direct prin stropii aceia repezi…

Dupa ce mananc ceva din bagaj (mancare nu prea se serveste, eventual doar in weekend) si beau un ceai de rododendron facut de nea Ilie, ma intind putin in pat. Cred ca am atipit si am visat cam o ora – o ora tare placuta. Cu vise de dragoste si un refugiu parasit, inconjurat de ploaie…

Dupa ce m-am ridicat, si ploaia se oprise, am iesit in papuci prin iarba uda de afara, ca sa caut semnal la telefon – sa anunt ca sunt bine. Ma gandeam ca, vazand din Sibiu nori negri spre munte, parintii s-or fi ingrijorat. Si-apoi mai vroiam sa dau si-un sms mai putin ”tehnic”. Dar nu e semnal, si pricăjiciunea de caine are asa un chef de joaca, e incredibil! Se vede ca nu prea are cu cine de obicei. Dar ce stie el, isi infige ghearele pe talpile mele, si asta nu e placut, ca doar sunt in papuci. Il mai imping cu piciorul, dar e tare căpos – se duce rostogolindu-se, se intoarce alergand.

Am vorbit apoi cu batranul cabanier despre multe. Despre cum s-au schimbat lucrurile fata de acum 30 de ani… ca nu mai vine lumea pe munte ca atunci, si de multe ori, cei care vin… sunt altfel! Inainte de 89 nu spărsese nimeni cabana, dar acum, se intampla destul de des. Iarna nu e nimeni la cabana, si atunci unii sparg geamul sau lacatul de la usa pentru a intra… in cautarea unui adapost, sau a unor sticle de rachiu sau bucati de slanina – lasate in cămară. Acum, o camera din spatele cabanei ramane deschisa pe timp de iarna, pentru a permite trecatorilor sa se adaposteasca. Sunt vreo 20 de priciuri, iar camera are si soba cu lemne. Chiar si asa, ”intr-un an m-au sunat niste tineri din Bucuresti, care au stat in camera asta cu priciuri, sa-mi spuna ca e cabana sparta. Cat au fost ei acolo, au venit niste baieti de la salvamontul din Sibiu, si au spart lacatul ca sa stea mai confortabil, in cabana!” Ce moft!

Imi mai povesteste cum intr-un an a pierdut 11 vaci prin padure, si le-a gasit abia dupa 3 zile, desi au cautat mai multi oameni, si vacile aveau clopote la gat. Pai degeaba aveau, daca ele stateau toata ziua la umbra si dormeau in vreo văgăună de vâlcea. S-au mirat cu totii cum de nu le-a gasit ursul in astea 3 zile. Altadata a alergat cu cainele ca sa salveze un vitel ce statea fata in fata cu un lup. Lupul pana sa prinda curaj sa-l atace, s-a trezit fugarit de caini. Apropo de animale salbatice, la cabana nu vin, imi spune, se duc la stana din deal uneori… Doar o singura data a venit ursul si a intrat in grajd la porci, noaptea.

Iarna e zapada mare pe munte, si ciobanii stiu asta – de aceea trebuie sa cobori animalele inainte sa dea prima ninsoare – altfel ai toate sansele sa ramai blocat acolo sus. I s-a intamplat si lui intr-un an, si n-a fost usor. Avea langa cabana un grajd (care e inca acolo) – care acum cativa ani adapostea si vite si cai si porci… Cand a venit zapada mare intr-o noapte de septembrie, drumul de caruta s-a astupat. A incercat sa treaca totusi, legand de cal un bustean care sa faca urme pe drum, dar n-a reusit. Asa ca a stat pana dimineata cu o lopata si a dezapezit drumul pana in saua Șerbănei. Caii tot au cazut intr-o  mocirla insa si s-au afundat pana la genunchi,  iar el a fost nevoit sa intre dupa ei in apa inghetata sa-i salveze, si caruta a ramas abandonata acolo o vreme…

Desi totul imi pare atat de interesant, si parca mi-as dori o vreme sa particip si eu la astfel de activitati, nu pot sa nu vad partea trista si grea a lucrurilor. Pentru mine poate ar fi o aventura, dar pentru oamenii care traiesc asa, viata e o lupta grea, in care trebuie sa te zbati ca sa ai ce manca sau pentru a-ti intretine familia. Si acum, cu pensia de 350 de lei, nea Ilie nu mai poate face altceva decat sa priveasca pierdut pe fereastra. De fapt ce altceva ar putea  face in singuratatea acestei cabane, unde in timpul saptamanii rar vede vreun om trecandu-i pragul? Cel putin sâmbăta mai urca sotia cu nepotii si copiii – ginerele său are masina de teren, urca pana la cabana! Ma gandesc ca e bine totusi ca are ajutor din partea familiei… dar chiar si asa, mi-as dori sa revin la el cu un grup mai mare candva, stiind ca banii pentru cazare sunt singurul venit al batranului, pe langa pensia aceea micuta.

Mi-ar fi placut sa am sacul de dormit cu mine – mult mai confortabil, moale, calduros, dar m-am descurcat si doar cu suprasacul. Focul din soba nu l-am intretinut, nu am considerat ca e cazul sa consum atatea lemne, asa ca peste noapte a fost putin racoare. Puteam sa-mi pun o patura peste mine, dar am stat doar in suprasac si a fost ok. In cort probabil mi-ar fi fost mai frig, dar m-as fi imbract si mai gros. Oricum, am fost multumit ca rucsacul meu a fost mai usor ca niciodata – pentru o excursie de doua zile.

…

Ziua 2.

…

Pusesem ceasul sa sune la 6, dar ora aceea de somn de dupa masa mi-a prins tare bine, asa ca m-am trezit destul de odihnit pe la ora 5 si jumatate. Ma asezasem strategic in patul de langa fereastra, asa ca ridic doar capul ca sa privesc afara. O pata mare roz pe un cer acoperit de nori cenusii anunta un rasarit fantastic, asa ca ma ridic dornic sa fac cateva poze, si sa profit ca nu ploua pentru a pleca spre varf.

Ma minunez plin de bucurie pentru ceea ce vad cand ies afara si privesc spre est. Soarele scoate un capsor portocaliu de dupa deal, si in  jurul lui cerul capata o culoare tot mai frumoasa de roz. In departari, spre dreapta se vad muntii Lotrului, cu cativa norisori mai jos decat creasta, cu varfuri golase si ascutite, iar valea Sadului e din ce in ce mai invadata de raze.

Pornesc la drum pe la 6 si 10, fiind  urmarit de cățelușul jucăuș. Îl alung in mod insistent de mai multe ori, nu vreau sa se tina dupa mine toata excursia, plus ca s-ar pierde de cabana. Până la urmă scap de el, si-mi vad de urcusul meu. Ma grabesc pe aceasta portiune pentru ca nu vreau sa ma prinda aici un soare puternic, mi-ar fi mult mai greu sa urc. Dar ajung la țarcul oilor (fara oi), de unde poteca urcă mai lin. Marcajul, cred că am uitat să spun, e triunghi albastru – chiar dacă pe harta mea apărea triunghi roșu. Când s-a făcut remarcarea, s-a vopsit peste triunghiurile roșii mai vechi. Oricum, marcajul e foarte bun, și pe creastă și pe-aici.

Turma de oi cu care mă întâlnisem în ziua precedentă își avea căsuța chiar aici undeva, așa că am parte de o reîntâlnire cu cei 8 blănoși din șaua Șerbănei. Ai crede că te recunosc, că s-au obișnuit cu tine, nici vorbă! Agresivi ca și data trecută, cam aceeași poveste – te fac să crezi că s-au plictist, și când le întorci spatele, căpitanul lor cel frustrat din cauza dimensiunii sale reduse și a urâțeniei, îi întărâtă pe toti la lupta! De data asta mi s-au parut si mai periculosi, parca erau si mai aproape de mine, asa ca ma misc si eu destul de haotic, răsucindu-mă dintr-o parte in alta cu bețele întinse, pentru a-i ține la distanță. Încerc și să-i prind un băț peste bot unuia din ei, dar nu știu cum de nu-l nimeresc. Se feresc domne! Când prind puțin spațiu liber, mă aplec prefăcându-mă că iau o piatră, și ei se feresc dându-se în spate. Mi-e de-ajuns ca să încep să mă îndepărtez ușor, ținându-i sub observație. Nu erau pietre acolo, dar după câțiva pași am găsit câteva, și am aruncat spre pricăjiciunea cu pricina, care încă îmi sufla în bocanci. Nu l-am nimerit, dar poate dacă l-aș fi nimerit, pe viitor s-ar fi gândit de două ori înainte să se apropie de oameni. Păi dacă oamenilor le e frică de ei și nu le fac nimic, lor de ce le-ar fi frică? E doar o teorie… Dar eu mi-am spus clar că data viitoare voi lăsa un băț de trekking înfipt în pământ, și cu mâna astfel eliberată voi ține aparatul foto să filmez – exact punctul culminant! Dar trebuie să găsesc tot așa, cel puțin 7-8, nu să fie doar 3 câini. Că ăia nici nu mă pot înconjura bine, oricât de slab aș fi :))

Dar gata cu câinii. De acum se schimbă totul în bine. Poteca merge lin pana in șaua Cânaia, varful Cindrel se vede limpede in fata, soarele sta ascuns putin printre nori, dar norii sunt pajnici. E o vreme superbă, si am sperante ca va tine asa, chiar daca din dreapta, dinspre lacul Iezerul Mare, se ridica niște nori albi.

Până la vârf mă abat câțiva metri din potecă, spre stânga, pentru a merge pe marginea Iujbei Rășinarului, pe unde am fugit ieri de ploaie. Ma gandeam ca daca as fi hotarat sa cobor pe-acolo, direct prin prapastie (ceea ce ar fi fost posibil), nu mai ajungeam la refugiu prea curand – valea e plina de jnepeni, tufe, pietre, s-ar merge foarte greu pe acolo.

Ma bucur insa acum sa vad tufele roz de rododendron scaldate de un soare bun, iar in spate, spre est, creasta muntilor Cindrel, cu varfurile ascutite asezate parca in zigzag. E un peisaj tare frumos, si imediat ajung si pe varf. O minunatie!

Nici n-ai zice ca ieri ma ascundeam de ploaie printre nori, langa una din stancile acelea frumoase din jur.

Făcând un tur de orizont, vedem asa: spre nord, nu mare lucru, pentru ca e un platou destul de mare, dupa care vine valea cu dealuri si culmi împădurite. Spre nord – est ar fi Iezerul Mare, la care urmeaza sa cobor, dar care nu se vede pentru ca e ascuns intr-o vale abrupta. Spre nord-vest –  Iezerul Mic, ascuns si el intr-un circ glaciar, putin mai departe, nu se vede. Privesc mai mult spre vest, pentru ca acea parte a crestei n-am vazut-o deloc pana acum. Se continua lin, spre varful Frumoasa, apoi in capatul crestei intuiesc in vale lacul Oașa, pe malul caruia trebuie sa fie si cabana cu acelasi nume – la care se ajunge de aici in circa 4 ore, urmând poteca de creasta – marcaj banda rosie.

Dincolo de valea ce ascunde lacul, se vede  foarte clar o parte din masivul Șureanu – mai exact Vârful lui Pătru (2130m) și vârful Șureanu (2059m) mai în dreapta – despărțite de curmătura Șureanu. Apropo, multe din denumirile și înălțimile pe care le precizez în textele mele, nu le știam dinainte – dar le-am căutat pe hartă, și le trec că poate mai rețin și eu câte ceva. Am învățat multe așa, și crește și dorința de a ajunge acolo când știi despre ce e vorba. Azi vezi un vârf, acasă îi cauți denumirea, a doua zi scrii despre el, apoi rămâne doar să-l urci. Și să-l cobori. Sună bine.

Spre sud-vest se zărește o creastă mai masivă, stâncoasă, cu pete de zăpadă ici și colo. Mă gândesc imediat că ar putea fi vorba de munții Parâng, și îmi confirm asta când ajung acasă și mă uit pe Google Earth. Legat de asta, e super tare faptul ca poti sa te ”sui” pe varful Cindrel in acest program (sau orice alt varf) si poti sa schimbi unghiul din care privesti – sa nu privesti ca din satelit – de sus in jos, ci de la nivelul solului, spre orizont. In felul asta poti vedea in principiu cam ce s-ar vedea daca ai sta acolo pe varf. Am comparat imaginea din Google Earth cu poza facuta de mine in acea directie, si am vazut ca forma crestelor care se vedeau e aceeasi. Prin urmare, am dat zoom  out si m-am dus pe muntii respectivi, sa vad ce munti sunt. Si m-am bucurat sa vad nu doar ca era vorba de muntii Parang, dar se vedea chiar varful Parangul Mare (2519m), pe care urcasem anul trecut prin ploaie.

Creasta Parangului pare aproape, dar pana la ea se intinde o vale verde si mare, largăa, valea râaului Frumoasa. Spre sud, chiar în dreptul meu se înalță vârful Șteflești, pe care l-am tot zărit, și de care mă desparte șaua cu același nume. As putea trece imediat in muntii Lotrului in felul asta (desi e de coborat destul de mult, apoi de urcat la fel de mult) dar pana la urma ma hotarasc sa las creasta aceea pentru alta data. Se vede ca e prea frumoasa ca sa o fac acum in graba.

Mai in stanga putin se vad varfurile Contu Mare si Balindru Mare, si creasta merge mult spre est, pana la valea Oltului. Printre varfurile Steflesti si Contu Mare zaresc o alta creasta pe fundal, o parte din muntii Căpățânii. Atat de mult ma bucur cand pot vedea asa multi munti dintr-un singur loc, si nu neaparat pentru ca e peisajul mai frumos, dar si pentru ca reusesc in felul asta sa invat mai multe! E o lectie de geografie minunata, sa stai pe un varf de munte cand e senin. Dar unele varfuri iti ofera atat de multe de vazut, atatea informatii noi de invatat si atatea perspective de urmat… Pai normal ca acum imi doresc super mult sa urc in muntii Lotrului (si daca n-ar fi fost vremea capricioasa, as fi urcat zilele astea, ca tot trebuie sa revin la Sibiu sa strang tablourile de la primarie).

Pornesc spre nord, spre marginea circului glaciar ce ascunde, aveam sa aflu imediat, ”splendoarea de smarald din Cindrel”. Asa mi-a venit sa-i spun, pentru ca senzatia asta a trezit-o in mine de atatea ori, si acolo, dar si acasa, privind de nenumarate ori pozele.

Desi din valea cu lacul ies niste nori, ca si cand acolo ar fi un vulcan care fumega, vizibilitatea nu imi e redusa, cel putin nu tot timpul. Si imediat ajung pe margine.

Sub mine e o prapastie mare, iar jos, lacul ce reflecta cerul ca o oglinda. In partea stanga a lacului, undeva mai sus, se mai zaresc doua ochiuri de apa – pe care nu le-ai vedea daca nu ar fi albe – datorita cerului ce se reflecta in ele. Nu ma grabesc sa cobor, incep sa merg pe margine, ocolindu-l si pozandu-l din toate pozitiile. Vreo 10 ciori mari zboara si ele prin norii ce apar si dispar in fiecare secunda, si peisajul in valea de sub mine e atat de diferit fata de ceea ce vad in stanga mea. In stanga e un platou destul de mare, o poiana acoperita de iarba galbenă. E destul de pustiu acolo, fara prea multe elemente. Dar in dreapta… valea aceea e ca o oaza de viata, de vegetatie, de verde, un cufar cu bijuterii… un cufar… cu smaralde! Ajung pe partea nordică a vaii, si de acolo se formeaza o potecuta ce se strecoara abrupt printre pietre si jnepeni, asa ca incep sa cobor spre lac. Merg destul de incet, pentru ca la fiecare pas vad ceva de care sa ma bucur, flori, plante, stânci, prapastiile ce raman de-acum deasupra mea, in dreapta… Si desigur, lacul din vale. Cerul e acoperit de nori ce dispar odata ce trec de marginea de sus a vaii, dar lacul îi reflectă intr-un mod atat de frumos… Pana cand, ajungand putin mai jos, in el isi face aparatia si reflexia jnepenilor din jur, a malurilor verzi ce înconjoara lacul. E incredibil verdele acela, nu cred să mai fi vazut un lac atat de verde, parca a vărsat cineva cerneală verde in el!

A contat mult si faptul ca se strecura o raza de soare pana pe suprafata lui, dar senzatia e tare placuta, sa fii acolo sa te minunezi de el – mai ales ca nu mai e absolut nimeni in jur!

De pe mal, suprafata lacului pare mai mare, si fac doua salturi pe niste pietre pentru a ajunge si pe o insulita mica acoperita de niste flori inalte cu frunze mari. Atunci nu m-am stresat asa mult sa ma gandesc cum se cheama – de fapt stiam ca nu stiu. Acasa insa am cautat mai bine de o ora pe internet, si nu am reusit sa le gasesc. In cele din urma le-a recunoscut cineva in poza, pe Picasa – era vorba de Veratrum Album (sau Știrigoaie), o planta otravitoare, dar foarte frumoasa.

 In partea dreapta a lacului, spre sud, sunt niste stanci mari, ca o faleza! Nu am mai fost pana acolo, dar imaginea ma ducea cu gandul la filme straine, in care vezi astfel de faleze salbatice pe malul vreunui ocean, undeva pe o insula tropicala. Si mai sunt si bujori de munte roz care sa completeze coloritul, e superb! Mi se parea asa frumos incat imi era mila si sa calc pe iarba, si eram atent sa nu calc vreo floare, sa nu misc vreo piatra (desi se mai rostogoleau unele), mai ales cand ma gandeam ca sunt intr-o rezervatie naturala, care trebuie sa fie si protejata, nu doar admirata si pozată.

Am căutat apoi printre jnepeni si celelalte doua lacuri mai mici, dar pentru ca au aparut din senin milioane de muste care sa ma bazaie, n-am stat prea mult pe-acolo. M-am oprit insa in capatul estic al lacului, acolo unde incepe sa curga la vale Raul Mare. A fost o pauza tare placuta, m-am spalat putin de praf si m-am racorit, am mancat ceva si m-am tot minunat de  cat de frumos e in muntii Cindrel – simțindu-mă cumva… in inima lor, pe malul acelui lac, in acea vale adanca, inconjurata de ziduri ca de cetate.

Coborarea pe malul raului pana la refugiul Iezer e tare frumoasa. Poteca nu e marcata, dar daca nu ar fi fost făcută, nu s-ar fi putut trece. Jnepenii sunt atât de multi, de deși, încât ți-ar trebui ore întregi să străbați acea vale. Pe margini mai zăresc tufe înflorite de scoruș de munte, precum și câteva exemplare izolate de Zâmbru – un fel de brad încovoiat cu aspect deosebit – mai ales că se înalță singuratici prin marea aceea verde de la baza tulpinilor lor.

Pe alocuri poteca e invadata de apele unor pâraie, si sunt si pietre care aluneca. Spre stanga e un versant atat de plin de jnepeni, incat ma gandesc cum ar fi sa cobori de-acolo din deal, aici la potecă. Ar fi foarte, foarte greu, sa te strecori printre/peste tufele de jnepeni, mai ales cu atâtea muște care să te bâzâie pe la urechi și să ți se așeze în păr. Cred că n-am mai văzut niciodată atâția jnepeni pe un singur versant.

Ajung dupa circa 30 de minute la poteca marcata triunghi albastru, ce urca la șaua Cânaia (circa 1h). Eu insa vreau sa cobor, asa ca urmez marcajul in sens invers, pe valea Raului Mare.

Imediat zaresc si casuta refugiului Iezer (sau Cindrel) despre care nu eram sigur unde e si daca mai exista sau nu. Se pare ca exista, si arata chiar bine, si pe-afara si in interior. Curat, priciuri acoperite de paie, si… un caine mare proptit chiar in usa. Nu a zis nimic, am incercat sa-l dau la o parte cu frumosul, nu se clintea. Ca sa intru l-am impins cu usa de la refugiu, abia atunci s-a ridicat. M-am bucurat totusi ca n-am stiut care e situatia acestui refugiu ieri, pentru ca as fi pierdut rasaritul acela minunat de care am avut parte la cabana.

 

De la refugiu, marcajul face dreapta  pe valea raului – dar probabil poteca nu era asa evidenta, pentru ca eu am luat-o gresit, urmand drumul cel mai evident. Am ajuns intr-o poiana undeva sus, pe partea stanga a raului, si, pentru ca nu mai vedeam marcajul, am inceput sa ma gandesc pe unde o fi drumul corect. Era evident ca merge pe malul raului, si, ca sa nu ma intorc inapoi tot pe poteca asta gresita (oricum nu mersesem decat vreo 10 minute), am hotarat sa cobor spre dreapta, direct prin padure. O padure tanara de brad, cu tufe de tot felul, ce sa mai, o salbaticie desăvârșită! Fără potecă, traversand pâraie, sărind peste busteni uscati, făcând galagie ca să se dea ursii la o parte. Pana cand intru intr-o poteca evidenta ce merge orizontal spre stanga, in directia unde ar trebui sa merg si eu. O urmez, desi inca nu sunt sigur ca e poteca cea buna, pentru ca nu vad niciun marcaj. Urc si pe aici vreo 10 minute, cu muștele alea exasperante, până ajung la marginea unei păduri. Imi dau seama ca nici pe-aici nu e bine, si ma intorc înapoi. Din fericire, ca sa nu mai pierd timpul invartindu-ma la nimereala pe-aici, poteca aceasta ajunge in poteca marcata – pe care ma intreb cum de n-am vazut-o acolo la refugiu.

De acum merg lin, pe malul raului, prin poieni acoperite de floricele, printre braduti tineri de un verde deschis, pana cand intru in padurea mai batrana. Poteca se transforma incet incet in drum forestier, si incepe sa coboare tot mai mult. Afara e soare si eu ma bucur tare mult de peisaj. Ma simteam foarte bine, astfel incat si drumul forestier imi parea deosebit – desi de multe ori ajung sa nu le mai suport.

Intalnesc primii oameni cam dupa o ora de coborare (de la refugiu), unde e si o baracă forestiera pe marginea raului. Aici Râul Mare se uneste cu râul Niculești, si apele sunt destul de puternice, acoperind drumul. Trebuie sa traversez de doua ori apa, si nu e chiar asa usor cum pare. As fi putut sa ma descalt si sa trec prin apă, dar am găsit un bolovan de pe care sa pot sari in partea cealalta pana la urma.

Pana la cantonul Niculesti mi se spune ca ar mai fi de mers cam o ora, dar nu ma iau prea mult dupa ce-mi spun oamenii aceia – care au si mentionat ca nu sunt din zona. Asa ca-mi vad linistit de drum, drum ce de-acum a devenit mai mare, si mai putin marcat. De fapt marcajul nu mai exista deloc de-aici.

 Incep sa caut fragute pe margine, si cand altitudinea mai scade putin, chiar gasesc. Uneori multe, alteori doar doua – trei – dar suficiente ca sa ma opreasca din mersul obositor pentru o pauza gustoasa.

Trec pe langa niste stanci mari, in varful carora s-au cocotat cativa braduti ce vor sa zgarie cerul albastru, si, desi talpile incep sa ma usture de la mersul pe drum, inca ma bucur de peisaj si de cat de frumoasa a fost, si inca este, ziua de azi.

Desi nu ma asteptam sa mai existe, pe partea dreapta a drumului zaresc cabana Z, care pare inchisa si abandonata. La cantonul Niculesti ajung dupa vreo 2 ore si ceva de la refugiu, dar nu ma opresc decat sa fac o poza cu sagetile indicatoare. Pana in saua Șerbănei s-ar face cam 3 ore – ma gandesc ca nu e mult, daca vrei sa urci de-aici pe creasta principala – apoi la varful Cindrel si la lac(uri), si sa cobori pe unde  am coborat eu. Se poate face si intr-o zi, daca vii cu masina pana aici, la cantonul Niculesti, unde e intersectia traseelor. Apropo, daca veniti din sens invers, adica de la vale spre munte, si vreti sa urcati pe unde am coborat eu sa ajungeti la refugiu, trebuie sa fiti atenti cand urmati drumul forestier. Pentru ca nu e marcat, si sunt cateva intersectii cu alte drumuri forestiere care vin de pe vai. La coborare nu e problema, dar la urcus, la intersecțiile mai mari trebuie mers pe varianta spre stanga (pe firul raului mai mare).

Trec si pe langa cabana Crăciuneasa, care nu apare pe harta mea decat sub forma de canton. Cazarea e 40 de lei de persoana si are pastrăvărie in curte – deci se poate manca peste proaspat. Tot in aceasta zona reusesc sa prind si semnal la telefon – deci abia acum pot sa anunt ca sunt bine. Am  fost cam stresat din cauza asta, am simtit ca ma grabesc spre vale ca sa pot da acel sms, si nu mi-a placut. Data viitoare o sa le spun ca 48 de ore o sa am inchis telefonul, si se vor stresa degeaba daca o vor face, ca eu voi fi prea ocupat sa ma bucur de peisaj. Ca sa nu mai zic ca de vreo 10 km imi tot doresc sa fac o baie in râu sa ma racoresc, si n-am putut pentru ca ma grăbea gândul asta.

La 1km jumate de cabană, in directia mea de mers pe valea raului, zaresc o tabela mare si verde, care e cu spatele la mine. Ma intreb spre ce ne face semn, spre vreo pestera, o cascada, ceva ascuns in padure oricum! Ajung langa ea si, privind pe partea cealalta, aflu ca in padure ”puteti vizita bradul urias de 500 de ani”! Moaama, pai cu toată oboseala si durerea de talpi – care parca nu era chiar asa gravă ca alte dati, nu ma pot abtine sa nu intru putin in padure. Sper doar sa nu fie mult de urcat. Si nu e. O balustrada de lemn te ajuta sa urci si imediat ajungi si la tulpina cea groasa cu rădacini uriașe ce ies din pamant. Trebuie neapărat să-l îmbrățișezi ca să-ți dai seama cât de gros e, pentru ca altfel poate sa nu pară cine știe ce. Înălțimea nu i se prea vede, pentru ca în sus nu poți vedea din cauza crengilor. Oricum, a fost plăcut să ating acel brad, să fac poze cu el, fixând aparatul pe cine stie ce smoc de iarba sau buștean înclinat. Și mi-a plăcut gândul ca acum vreo 490 de ani l-aș fi putut cuprinde cu două degete.

De acum gata, gandul si ochii imi sunt atintiti spre marginea râului, care e atat de vijelios in unele locuri, si se strecoară numai pe la umbra, printr-o vale cu margini greu de coborât. Nu pot sa cobor pe-acolo, si n-as gasi loc bun sa stau si eu putin cu picioarele in apa. Asa ca mai caut, până găsesc. Cobor printre bălarii până pe un bolovan aflat in apa, o stancă plată cam de un metru diametru. Nu mai fac mofturi, imi scot și pantalonii si bluza si sosetele si hop in apa! E reeeceeee!!! Daca stai 30 de secunde cu picioarele in apa, incep sa-ti degere gleznele! E foarte placut! M-am spalat si pe corp putin, e minunata senzatia! Desi stateam putin cu emotii cand ma gandeam ca daca vine acum vreo viitura, imi ia bocancii și ăla sunt! :))

Merg mai departe mult mai ”revergorat”, desi șosetele sunt cam umede si asta nu-mi face deloc bine la talpi. Pare ca nu mai ajung la podul acela de care-mi spunea lumea, Podul Dăneasa, unde se face dreapta pentru a urca spre Paltinis. Da, mai am încă de urcat o portiune! Si am mers cred 20 de km pana la pod, unde am ajuns dupa circa 5 ore de la refugiu (circa 3 ore de la cantonul Niculesti, 1h45min de la cabana Crăciuneasa – cu pauzele de rigoare – vreo 2 mai lungi). Este asadar ora 16, soarele e inca puternic, si eu incep sa urc spre Păltiniș pe valea Dăneasa – marcaj punct rosu.

De acum încep sa simt mai tare setea, oboseala, efortul de a urca. Pana aici a fost o plimbare in rimt alert pe drum forestier. Acum insa reintru in padure. Un  indicator anunta ca până sus s-ar face cam 2 ore, dar pana la indicator drumul traverseaza un podet – un loc bun sa alimentezi cu apa, pentru ca mai sus nu se mai gaseste! Poteca paraseste drumul forestier cam la 10 minute de la indicator. Trebuie atentie mare pentru ca e posibil sa nu vezi unde face poteca dreapta in padure. Drumul face si el o curba la dreapta, pe dupa un mal, dar poteca urca foarte abrupt prin padure, parasind drumul inainte de acea curba. Sunt marcaje sus pe copaci in dreapta, dar daca nu esti atent nu-ti dai seama ca pe acolo se urcă. E o râpă de vreo 2 metri înălțime pe unde trebuie urcat.

Dar apoi, ceva total neașteptat și plăcut se întâmplă: poteca devine superbă! Nu mă mai gândeam să mă pot bucura atât de mult de porțiunea de traseu ce-mi rămăsese, după atâtea ore de mers pe drum forestier. Mai ales că acum era de urcat. Dar nu! Poteca se strecoară atât de  frumos prin pădurea de fagi, e minunat!  Găsesc pe aici și câteva afine, dar puține – încă nu e vremea lor.

Urc, ma mai opresc, pana ies din padurea cea mare si ajung intr-un fel de luminis, cu brazi micuti, copaci mai verzi si mai josi… De aici vad si spre departari niste creste, si ma intreb daca acolo ar putea sa fie varful Cindrel, de unde am venit. E incredibil de departe, dar nu e el, am constatat acasa pe Google Earth. Mai sunt cateva intersectii de poteci unde trebuie sa fii atent dupa marcaj, mai sunt si sageti indicatoare dar care nu aproximeaza timpul ramas. E foarte cald si eu vreau sa ma arunc intr-un râu, dar nu mai gasesc asa ceva la inaltimea asta. Abia astept sa ajung la masina, sa ma descalt!

Mai intai ajung la primele pensiuni/cabane/vile, dupa o ora si jumatate de la Podul Dăneasa. Apoi merg pe la umbra brazilor si a hotelurilor ce par pustii, pana ajung in șoseaua asfaltata. Si de aici, in cateva minute ajung la masinuta, pe care o gasesc cu bine in parcarea de sub telescaun.

Mi se pare incredibil ca am mers 8 ore de cand am inceput sa cobor de la lac! 8 ore!! La coborare! Bine, cu o ora si 45 de urcat acum la final, dar 8 ore? Si nu mi se pare mult ca timp, ci ca distanta! Distanta a fost foarte lunga, nu am mers eu incet, sa fie clar! :)) La cele 8 ore se adauga si cele aproximativ 3 ore si jumatate de cand am plecat dimineata de la refugiu si pana am inceput sa cobor de la lac. Deci ziua mea a avut aproape 12 ore.

Cat de pline au putut sa fie aceste ore, e incredibil! Le simt ca pe o realizare atat de mare pentru mine, o realizare ce si-a facut loc adanc in albumul cu amintiri pe care-l pastrez in suflet (si pe Picasa :)) ). Si, daca surorile mele (venite intre timp la Sibiu sa vada expozitia si orasul) n-ar fi asa comode uneori (sau poate nu era asta), as fi urcat iar si cu ele pana la Iezerul Mare. Pentru ca atat de verde si de frumos mi s-a parut, si atat de mult mi-a placut, incat as fi revenit a doua zi, pe un traseu mai scurt desigur, numai ca să se bucure si ele de stralucirea colorată a rezervatiei. Dar lacul de smarald rămâne acolo, iar acum si aici, in acest text. Cândva se va deschide capacul cufărului si pentru altii, si poate inca o data, si pentru mine.

…

Românie minunată, te iubesc!

…

Ioan Stoenică, 10-12 iulie 2010, despre excursia in muntii Cindrel din 1-2 iulie 2010.

Mai multe poze sunt aici:

  http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/SplendoareaVerdeDinCindrel?feat=directlink